Civilizaţie.)

  Existau de-atunci în Transilvania două biserici, aproape egale: Biserica unită (sau uniată, sau greco-catolică) şi Biserica ortodoxă. Cea din urmă nu mai avea însă mitropolit (depindea de un mitropolit sârb), iar uniaţii se găseau într-o situaţie mai favorabilă decât ortodocşii. Pentru a fi cu desăvârşire imparţiali, trebuie să recunoaştem că, cu toate că s-au exercitat presiuni revoltătoare asupra Bisericii ortodoxe ca să treacă la „uniatism", rezultatele, pentru românime, ale Unirii cu Roma au fost benefice. Câteva zeci de ani mai târziu, un episcop unit, Inochentie Micu-Klein, care se luptase pentru a obţine într-adevăr drepturile promise, şi în cele din urmă fusese exilat la Roma, a primit totuşi, ca o compensaţie, dreptul de a trimite tineri preoţi să studieze la Roma şi la Viena. Iar aceşti tineri, pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, se întorc entuziasmaţi de descoperirea făcută. Mai întâi, mândria de a fi de origine romană. Tinerii uniaţi vor aduce, primii, elemente de occidentalizare în ţările române. Cei dinţii învăţaţi români care scriu istorie, care fac gramatici, literatură şi ştiinţă în limba română sunt dar foştii elevi uniaţi de la Roma şi din alte mari centre din Apus. Citez numai câteva nume, pe care le cunoaşteţi din cărţi (în care nu se precizează însă niciodată că erau greco-catolici!): Petru Maior, Gheorghe Şincai, Samuil Micu-Klein; ei răspândesc ideea de romanitate, de origine nobilă a neamului, – ceea ce va constitui „ideea forţă" care va trezi pasiunea naţională la noi.

  Putem găsi astăzi un cusur pasiunii lor de atunci: dorinţa de a afirma originea latină a limbii noastre i-a împins multă vreme către excese de „latinizare" a limbii, şi în ortografie şi în vocabular, care, îndepărtându-se, până la caricatură, de graiul popular, risca să sape o prăpastie între masa populară şi cei şcoliţi şi să producă o limbă artificială, inaptă creaţiei literare autentice. Din fericire, cu vremea, a învins bunul-simţ iar excesele „şcolii latiniste" s-au şters.

  Marea răscoală din 1784

  Între timp, situaţia ţăranilor români, indiferent că erau ortodocşi sau uniţi, continua să fie jalnică şi se va ajunge în 1784 la o mare răscoală ţărănească împotriva clasei maghiare dominatoare, răscoală condusă de trei ţărani mai cu vază, porecliţi Horia, Cloşca şi Crişan. Horia, cel mai îndrăzneţ, s-a dus de mai multe ori la împărat (Iosif al II-lea, fiul Măriei Tereza, care trecea drept un suveran luminat – se crease tocmai expresia „despot luminat") şi a crezut în asigurările primite privind soarta iobagilor. Când Horia a văzut că aceste făgăduieli nu erau respectate, a ridicat steagul revoltei şi a început o răscoală pe scară mare a ţărănimii, cu atacuri împotriva conacelor grofilor unguri. Mişcarea a fost înăbuşită în sânge de armata austriacă. Dintre cei trei conducători ai răscoalei, Crişan s-a sinucis în temniţa lui, iar ceilalţi doi au fost traşi pe roată, pedeapsă groaznică în care osânditului i se frâng picioarele şi toate oasele cu răngi de fier – în prezenţa a mii de ţărani, ca să vadă cum sunt pedepsiţi cei ce îndrăznesc să se ridice împotriva ordinii stabilite. (Guvernator al Transilvaniei, însărcinat cu restabilirea ordinii, era atunci baronul Brukenthal, ale cărui preţioase colecţii de artă pot fi şi azi admirate în frumosul său palat de la Sibiu.)

  Ne aflăm în ajunul Revoluţiei Franceze, există de-acum în toată Europa o mişcare liberală şi o presă independentă, astfel încât „revolta valahilor" din imperiu a avut, pentru prima oară, un larg ecou în Europa apuseană.

  Aşadar, la sfârşitul veacului al XVIII-lea, ţărănimea română continuă să fie asuprită, dar există acum o intelectualitate, şi Ia uniaţi şi la ortodocşi (care se trezesc stimulaţi de activitatea Bisericii unite), iar aceşti învăţaţi români încep să trimită la Viena proteste şi cereri de libertate mai mare şi de egalitate pentru români. Intelectualii români trimit împăratului, în 1791, o petiţie care şi-a păstrat numele de Supplex Libellus Valachorum, adică expunerea revendicărilor românilor din Ardeal, revendicări foarte clar exprimate, cu argumente istorice, juridice, demografice şi care revelă o influenţă probabilă a ideilor Revoluţiei Franceze.

  Acest Supplex & rămas fără răspuns favorabil, iar situaţia românilor nu s-a îmbunătăţit decât foarte încet. De pildă, preoţii greco-catolici au căpătat treptat drepturi egale cu cele ale preoţilor protestanţi sau catolici. Apoi s-au deschis din ce în ce mai multe şcoli, au plecat din ce în ce mai mulţi studenţi în Occident. Nu putem spune ca, cu vremea, nu a existat un progres.

  Trebuie să ne întoarcem acum – cu aproape două veacuri în urmă – în principatele extracarpatice, care, sub un control mult mai apăsător din partea Porţii Otomane, cunosc o evoluţie foarte diferită.

  Veacul al XVII-lea în Ţara Românească şi Moldova.

  În veacul al XVII-lea în Muntenia şi Moldova nu mai avem figuri strălucite de conducători de oşti. După Radu Şerban, un singur domnitor, Radu Mihnea al III-lea, în 1658, va îndrăzni pentru câteva luni să se alieze cu Gheorghe Râkoczi, voievodul Transilvaniei, şi să poarte război cu turcii, însă fără rezultat. De-acum voievozii noştri au înţeles că trebuie să plece capul, nu mai au aproape deloc armată pământeană, ci doar lefegii. Apar însă, în ambele ţări, câteva figuri care au jucat un roi important în cultură: Matei Basarab, Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu în Muntenia şi Vasile Lupu în Moldova.

  Matei îşi zice Basarab fiindcă este înrudit cu Craioveştii pe linie maternă. Era de fapt un Brâncovean; înainte de a fi domnitor i se spunea Aga Matei din Brâncoveni.

  Este un bun ostaş, domneşte timp de 21 de ani, iar domnia lui a fost liniştită, a clădit multe biserici, a refăcut alte biserici vechi. Spre nenorocirea ţării însă, nu i-a dat pace vecinul lui din Moldova, Vasile Lupu, care era de origine albaneză; tatăl lui fusese boierit în Moldova. Şi-a zis Lupu şi s-a prenumit Vasile fiindcă „Vasilevs" înseamnă rege în greaca bizantină. Era deci ambiţia lui nebunească să reînvie Imperiul Bizantin. Avea o Curte bogată, foarte pretenţioasă, oarecum de parvenit, însă domnia lui a dat strălucire Moldovei; străinii