erau uimiţi văzând ce Curte cu lux occidental, cu podoabe, ce tacâmuri de argint avea voievodul Moldovei. Din păcate, ambiţia l-a făcut să-şi dorească fiul domn în Muntenia, pentru ca el să domnească de fapt peste ambele principate, şi de aceea cele două principate, deja sleite de puteri, în loc să fie aliate, se bat. Vasile Lupu invadează Muntenia de mai multe ori. în bătălia de la Finta (1653), ultima dintre cei doi voievozi, învinge Matei Basarab, acum în vârstă de 70 de ani. în ambele armate luptă mulţi lefegii şi aliaţi străini: polonezi de partea muntenilor, cazaci de partea lui Vasile Lupu, care-şi măritase o fiică cu fiul hatmanului cazacilor, Bogdan Hmelniţki.

  Mercenarii lui Matei Basarab – în majoritate sârbi – se vor revolta în ultimul an al domniei sale, din pricina lefurilor, ucigând mai mulţi înalţi dregători (între care Ghinea vistierul şi marele spătar Preda Brâncoveanu, bunicul viitorului domn Constantin Brâncoveanu) şi provocând mari tulburări în toată ţara, dovadă că şi în popor mocneau profunde nemulţumiri împotriva regimului boieresc. Răzmeriţa nu va putea fi domolită decât după luni de zile, cu ajutor de la Gheorghe Răkoczi al Transilvaniei.

  Dacă cei doi domnitori nu mai sunt în măsură să joace un rol politic şi militar în afară, în schimb au o remarcabilă activitate pe plan cultural – şi vor fi urmaţi în aceeaşi direcţie de câţiva dintre succesorii lor, astfel încât veacul al XVII-lea ne apare, retrospectiv, ca un secol de mari prefaceri culturale şi de frumoase realizări artistice.

  Avânt cultural în veacurile XVI şi XVII.

  E momentul să facem o pauză în înşirarea evenimentelor, pentru a evoca pe scurt unele aspecte ale vieţii culturale.

  E clar că la noi există de la începuturi două culturi, cu anumite interpenetrări, însă deosebite: o artă populară cu rădăcini străvechi şi, în paralel, o cultură mai recentă, de origine bizantină, transmisă – nu întotdeauna, dar de cele mai multe ori – prin intermedieri slave, bulgăreşti sau sârbeşti.

  În tezaurul popular (costum, ţesături, scoarţe, habitat, melodii, legende, poeme), le e foarte greu specialiştilor să stabilească originile, influenţele, inovaţiile locale. Ce ne vine din moştenirea autohtonă, preromană (s-a observat de pildă că croiala iilor este aceeaşi pe care ne-o arată Columna Traiană la femeile dace!), ce vine de la aportul mediteranean al coloniştilor romani (e surprinzător cazul acelui descântec românesc identic cuvânt cu cuvânt cu un descântec citat de un autor galo-roman tardiv), ce ne-au adus slavii şi ce le-am dat noi lor – căci în muzică şi port popular, de pildă, ce a dat şi ce a primit fiecare e adesea foarte greu de deosebit.

  Alături de acest „stoc" local, ne vin deodată (aparent nu înainte de secolul XIII) modele bizantino-slave în arhitectură, pictură religioasă, literatură, care, în manifestările culte, ne fac să aparţinem civilizaţiei bizantine în formele ei tardive. Noi le vom imprima curând diferenţieri caracteristice, fie prin creaţie pură, fie prin influenţă apuseană gotică, fie prin trecătoare influenţe turco-arabe (mânăstirea Curtea de Argeş) sau armene (biserica Trei Ierarhi din Iaşi), în Muntenia, fidelitatea faţă de modelul clasic bizantin e mai evidentă, model apărut deja pe vremea împăratului Justinian cu monumentala biserică Sfânta Sofia, prefăcută în moschee, azi muzeu – stil aflat în ruptură totală cu arta greacă antică, al cărui tip nemuritor a rămas Parthenonul de la Atena. Noua artă creştină îşi avea rădăcinile în Siria şi în Iran.

  În schimb, în Moldova apare influenţa gotică, admirabil îmbinată cu modelul bizantin sud-dunărean. Şi mai marcată e pecetea gotică la bisericuţele de lemn din Maramureş, care-şi înalţă îndrăzneţele turle de şindrilă spre cer.

  În literatură, poezia şi legendele autohtone rămân doar orale până la sfârşitul veacului al XVI-lea, literatura scrisă fiind exclusiv slavonă, fenomen care, în interpretarea mea, are şi implicaţii sociale. Dar iată că apare ceva nou o dată cu tiparul şi cu primele traduceri religioase în limba română. Tiparul fusese prima oară introdus în Muntenia de un ilustru refugiat muntenegrean. Dar adevăratul iniţiator al tipăriturilor româneşti va fi diaconul Coresi. Cei precum Coresi şi alţi editori după el sunt conştienţi, şi o spun, că scriu pentru toată suflarea românească, pentru toţi cei ce vorbesc româneşte, din Banat şi până la Nistru. E una din primele dovezi că muntenii, ardelenii şi moldovenii, deoarece vorbesc aceeaşi limbă, se simt un singur neam care „de la Râm" se trage.

  Notaţi acest aspect, fiindcă nu e subliniat îndeajuns: suntem singura ţară mare din Europa a cărei unitate e exclusiv întemeiată pe limbă (de altfel, pe vremuri chiar cuvântul limbă era sinonim cu neam sau popor). Mai toate celelalte state europene s-au constituit pe baza unei istorii comune, de cele mai multe ori cu populaţii de limbi sau dialecte diferite (ca Franţa, Spania, Italia, Elveţia, Anglia etc.).

  Încetul cu încetul vor apărea scrieri în limba română, religioase mai întâi, istorice mai apoi, opera cronicărească, prin Grigore Ureche, Miron şi Nicolae Costin, Ion Neculce, fiind mai bogată şi mai de calitate în Moldova decât în Muntenia, în Muntenia a rămas de cele mai multe ori anonimă, cunoscută numai prin titlul lucrării (Letopiseţul cantacuzinesc, Istoria Ţării Româneşti etc.) – se reţin abia câteva nume, la început Goran din Olăneşti, spre sfârşit un Radu Popescu, fraţii Greceanu, care sunt şi traducători, la îndemnul lui Şerban Cantacuzino, ai Evangheliilor.

  Renaşterea, mişcare spirituală şi artistică apărută în mai multe ţări apusene, dar mai întâi concomitent în Italia (mai precis în Toscana) şi în Ţările de Jos în veacurile XIV-XV, apare tardiv şi la noi. Imboldul iniţial venise de la redescoperirea, entuziastă, a culturii greceşti şi romane, redescoperire la care au participat în veacul al XV-lea şi numeroşii învăţaţi greci fugiţi către Apus după căderea Constantinopolului.

  La noi, influenţa renascentistă a pătruns prin Ungaria lui Matei Corvin, prin Polonia, adusă de Movileşti şi de tinerii boieri care apucau să studieze la universităţile poloneze. O oarecare influenţă italiană ne parvine şi prin grecii din insule, de veacuri în legătură cu Italia, sau chiar prin cei de la Constantinopol, de