Primim peste obraz şi peste sufletele noastre româneşti batjocură peste batjocură, palme peste palme, până la aceea de a ne vedea cu adevărat în grozava situaţie: jidanii, apărătorii românismului, la adăpost de orice neajuns, trăind în linişte şi belşug, iar noi, românii, duşmanii românismului, cu libertatea şi viaţa în pericol, urmăriţi ca nişte câini turbaţi de toate autorităţile româneşti.

  Eu am văzut cu ochii şi am trăit aceste ceasuri, amărât până în adâncul sufletului. Să porneşti la luptă pentru ţara ta, curat la suflet la lacrima ochilor şi să lupţi ani de-a rândul într-o sărăci e şi foame ascunsă, dar sfâşietoare, pentru ca să te vezi la un moment dat declarat în rândul duşmanilor ţării, urmărit de români şi spunându-ţi-se că lupţi pentru că eşti plătit de străini, iar alături să vezi întreaga jidănime stăpână pe ţara ta, erijată în purtătoare de grijă a românismului şi a statului român ameninţat de tine, tineret al ţării. este ceva îngrozitor.

  Nopţi de-a rândul ne munceau aceste gânduri şi în unele ceasuri, în care eram scârbiţi şi ruşinaţi peste măsură, ne cuprindea jalea şi ne gândeam, dacă nu ar fi mai bine să plecăm în lume, sau dacă nu ar fi mai nimerit să provocăm o răzbunare în care să ne găsim cu toţii moartea; şi noi şi românii cei ticăloşi şi capetele hidrei iudaice.

  CONGRESUL CONDUCĂTORILOR MIŞCĂRII STUDENŢEŞTI.

  IAŞI, 22-25 AUGUST 1923

  Într-un comitet restrâns la Bucureşti, se fixează ţinerea celui dintâi congres al conducătorilor şi delegaţilor mişcării studenţeşti după un an de luptă.

  Acest congres urma să aibă loc la Cluj, în zilele de 22, 23, 24 şi 25 august 1923. Moţa, preşedintele cercului „Petru Maior”, ne comunică printr-o adresă că autorităţile i-au pus în vedere ordinul de interzicere a acestui congres. Noi, Iaşiul, a, răspuns Clujului, precum şi celorlalte centre, că ne luăm răspunderea ca acest congres să se ţină la Iaşi, chiar dacă guvernul va voi să-l interzică. Centrele au aprobat, iar noi ne-am făcut datoria de a îngriji de încartiruirea celor 40 de delegaţi anunţaţi.

  În dimineaţa zilei de 22, am primit la gară pe rând delegaţia Clujului, în frunte cu Ion Moţa, a Cemăuţilor, în frunte cu Tudose Popescu şi Cârsteanu, a Bucureştilor, în frunte cu Napoleon Creţu, Simionescu şi Râpeanu.

  La ora 10, am plecat în corpore la Mitropolie pentru a face o rugăciune şi un parastas în amintirea studenţilor căzuţi în război, printre care era şi căpitanul Ştefan Petrovici, fost preşedinte al Centrului Studenţesc Iaşi.

  Spre marea noastră mâhnire, am găsit însă porţile Mitropoliei legate cu lanţuri şi păzite de jandarmi.

  Între timp soseşte şi bătrânul profesor Găvănescul. Atunci ne aşezăm cu toţii în genunchi şi descoperiţi, ne facem rugăciunea în mijlocul străzii, în faţa bisericii, pe care nici turcii n-au închis-o celor ce vroiau să se roage. Sosind din întâmplare, preotul Ştiubei şi văzându-ne îngenuncheaţi, a venit şi ne-a citit rugăciuni.

  Apoi, descoperiţi, tăcuţi şi plini de durere, am parcurs prin mijlocul străzii drumul până la Universitate sub privirile jidănimii, care ni se păreau ca nişte săgeţi aruncate din uşile şi ferestrele prăvăliilor.

  Pe scările Universităţii se aflau autorităţile, flancate de numeroase forţe poliţieneşti, care ne-au anunţat că Ministerul de Interne a interzis congresul. Procurorul ne-a oprit, somându-ne să ne împrăştiem. Enervat, am spus:

  — Domnule procuror, eu ştiu că suntem într-o ţară condusă de legi. Constituţia ne garantează dreptul de întrunire şi Dv. ştiţi mai bine decât mine că un ministru nu poate abroga drepturile garantate nouă de către Constituţie. De aceea, în numele legii pe care nu noi, ci D-voastră o călcaţi, vă somăm să vă daţi la o parte.

  Îndârjiţi de sacrilegiul care fusese comis cu o oră înainte, când ni se închiseseră cu lanţuri uşile bisericii, răpindu-ne dreptul de a ne închina, văzându-ne acum în faţa unei a doua încercări nedrepte, provocatoare şi umilitoare, aceea de a ni se fereca intrarea în propria noastră casă, Universitatea şi dându-ne seama că aceste măsuri constituiau o sfruntată călcare a legii, am răsturnat tot ce ni se opunea în cale şi în urma unei lupte, am ocupat prin forţă Universitatea.

  Regimentul 13, apărut un moment mai târziu, înconjoară Universitatea. Noi ne-am baricadat apărând intrările. În dreptul fiecărui geam sunt postaţi trei soldaţi cu baionetele la arme.

  În această situaţie, într-o atmosferă apăsătoare, adunarea se deschide în amfiteatrul Facultăţii de Drept, al ora 12. Congresiştii, palizi de enervare şi muţi de durerea celor petrecute la Mitropolie şi aici, răspândesc în jurul sălii pustii un aer de adâncă tristeţe. Domneşte în toţi îngrijorarea atacului armatei, a intrării ei în Universitate, peste noi şi a consecinţelor care vor urma.

  Nu ţinem discursuri, dar congresul înţelege tragedia situaţiei şi presimte că se vor întâmpla lucruri grave.

  Pentru prima zi sunt ales preşedinte eu. Se începe cu înfierarea celor petrecute. Câţiva cer cuvântul şi protestează. Apoi se încep discuţii asupra mişcării.

  Ce atitudine adoptăm la începutul anului care se deschide? Capitulăm? Greu! Un an de luptă fără nici un rezultat. Din contră, ruşinaţi, umiliţi, bătuţi. Mergem înainte? Iarăşi greu! Studenţii sunt sleiţi de puteri.; ei nu mai pot începe un al doilea an de luptă.

  Totuşi Moţa, Tudose Popescu, Simionescu şi eu susţinem teza luptei mai departe. Pentru jertfă. Din capitularea noastră nu va ieşi nimic decât ruşine şi umilinţă. Din jertfa noastră nu se poate să nu rodească ceva mai bun pentru neamul nostru.

  Pe la ora 8, se înserase. Auzim larmă şi zgomot în stradă. Constantin Pancu, vechiul luptător de la 1919, înconjurat de studenţii rămaşi afară, de un mare număr de cetăţeni, se adunaseră la Tufli, cu făclii aprinse în mâini şi încercau să înainteze în sus spre Universitate, pentru a ne aduce câţiva saci cu pâine.

  Noi sărim cu toţi le geamuri şi privim. Manifestanţii rup cordonul de la Tufli şi urcă în pas alergător la deal. Al doilea cordon din dreptul străzii Coroiu