este rupt într-o luptă grea. Auzim izbucniri de urale. Al treilea cordon este de asemenea rupt. Noi ne pregătim să asaltăm dinăuntru, să ieşim, dar la al patrulea cordon, ai noştri nu mai pot răzbi. Se aude glasul lui Pancu, care stă cu sacul de pâine la picioare:

  — Sunt copiii noştri.

  Nouă ce curg lacrimi de bucurie. Pentru neamul acesta luptăm noi şi al nu ne lasă.

  La ora 9, încep tratativele între noi şi autorităţi, prin Napoleon Creţu. Acestea promit imediata eliberare a tuturor studenţilor încercuiţi în Universitate, cu condiţia ca ei să mă predea pe mine. Studenţii refuză. Pe la ora 11, ne trimit vorbă că se admite eliberarea în grupuri de câte trei. Desigur, cu intenţia de a mă prinde pe mine la ieşire. Noi primim.

  Din cinci în cinci minute, ies grupuri de câte trei. La uşă sunt observaţi cu atenţie de 4 comisari şi agenţi. Eu mă dezbrac la repezeală de hainele mele naţionale, le dau unui camarad şi mă îmbrac cu ale lui. Ies cu Simionescu şi cu un altul. La deschiderea uşii, scap din buzunar câţiva lei. La zgomotul lor, toţi comisarii se uită în jos şi întreabă:

  — Ce aţi pierdut, d-lor?

  Noi toţi cu capetele aplecate, căutând împreună cu ei, răspundem:

  — Nişte bani.

  Simionescu mai rămâne de vorbă cu ei, căutând şi aprinzând chibrituri, iar eu scap.

  În cel mai mare secret fixăm continuarea congresului a doua zi, afară din oraş, la Mânăstirea Cetăţuia.

  Mă strecor până acolo îmbrăcat în hainele unui fochist şi a norocul să nu mă cunoască nici congresiştii. Prezidează Ion Moţa. Cu observatori plasaţi în locuri bune, lucrăm în linişte, pentru că din deal, orice apropiere de om se observ de la 2 km. Stăm acolo până seara târziu. Se fac propuneri şi se iau hotărâri.

  Tot în această şedinţă se proclamă ziua de 10 decembrie ca sărbătoare naţională a studenţimii române.

  A treia zi, congresul continuă într-o pădurice din dealul Galatei. În majoritate, se decide continuarea luptei. Se alege nu comitet de acţiune de cinci care să dea directive de acţiune întregii mişcări studenţeşti de la toate universităţile. Comitetul e compus din: Ion Moţa – Cluj, Tudose Popescu – Cemăuţi, Ilie Gâmeaţă – Iaşi, Simionescu – Bucureşti şi eu.

  Prin înfiinţarea acestui comitet, vechea conducere studenţească de la Bucureşti, insuficient lămurită şi decisă, cade pentru totdeauna. Rămâne ca formă, dar nu mai conduce.

  Acum se hotărăşte oficial, pentru prima dată, o nouă orientare: lupta împotriva partidelor politice, socotite ca înstrăinate de neam şi credinţa într-o nouă mişcare românească pe care studenţimea trebuie s-o ajute oficial pentru a birui: „Liga Apărării Naţionale Creştine”.

  A patra zi, congresul îşi încheie lucrările în casele d-nei Ghica din str. Carol.

  Seara, studenţii pleacă fiecare pe la centrele lor, iar eu plec la Câmpulung pentru a organiza congresul L. A. N. C. din Bucovina, la care va lua parte prof. Cuza cu toţi fruntaşii mişcării. Mă strecor cu greu, deoarece mi se lansase mandat de arestare.

  Pe drum, mă bucuram de toate hotărârile acestui congres care era în spiritul vederilor noastre, dar mai ales pentru că în grupul nostru câştigasem un om: pe Ion Moţa, preşedintele centrului „Pentru Maior” din Cluj.

  CONGRESUL DE LA CÂMPULUNG AL L. A. N. C.

  Congresul de la Câmpulung a avut loc în ziua de luni, 17 septembrie 1923.

  S-a putut ţine numai după o luptă grea, deoarece guvernul l-a interzis şi a trimis pentru împiedicarea lui trupe din Cemăuţi sub comanda unui colonel. La toate intrările au fost postate puternice cordoane.

  Noi am concentrat toate forţele noastre la bariera dinspre apus a oraşului, Sadova, Pojorâta. Acolo am rupt cordoanele datorită arcaşilor din Vatra Dornei şi Cândreni, asigurând timp de o oră trecerea întregului convoi, compus din mai multe sute de căruţe.

  Congresul s-a ţinut în curtea bisericii din oraş. Au vorbit: profesorul Cuza, tatăl meu, Dr. Cătălin – preşedintele Bucovinei, Tudose Popescu, fraţii Octav şi Valerian Dănieleanu, care, cu sufletul prin de credinţă au organizat, alături de Dr. Cătălin, acest impunător congres.

  Ţăranii aceia mândri din munte, cu plete mari, îmbrăcaţi în cămăşi albe şi sumane, s-au adunat la sunetele buciumului din munţi, în oraşul lor, mulţi la număr şi vijelioşi ca niciodată.

  Credeau că a sosit ceasul, de veacuri aşteptat, ca românul să calce în picioare hidra care-i suge şi să se înalţe în drepturile de stăpân al ţării, al munţilor, al apelor, al oraşelor sale.

  Războiul l-au purtat din greu. Jertfa lor de sânge de pe toate fronturile a creat România mare. Dar spre marea lor durere şi dezamăgire, România Mare nu le-a adus tot ceea ce aşteptau. Pentru că România Mare a refuzat să le rupă lanţurile robii jidăneşti, care-i chinuise atâta amar de vreme.

  România Mare i-a dat pe mai departe în exploatare la jidani şi le-a adus pe cap politicianismul, care-i va bate cu biciul şi-i va trimitem în temniţe, când vor încerca să-şi reclame istoricele drepturi furate.

  Toate pădurile din Bucovina, toţi munţii aceia încărcaţi de brazi, aparţinând Bisericii Ortodoxe, politicianizată şi înstrăinată şi ea, sunt daţi în exploatare jidanului Anhauh cu preţul nemaipomenit de 10 lei m.c., în timp ce ţăranul român îl plătea cu 350 lei.

  Cad pădurile de pe munţi sub nemiloasa secure jidănească. Se întinde sărăcia şi jale peste satele româneşti, rămân munţii numai stâncă goală, şi cară mereu, cară fără odihnă geamantane pline cu aur peste hotare, Anhauh şi cu toate neamurile lui.

  Şi din acest fabulos câştig se înfruptă politicianul român, tovarăş cu jidovul în exploatarea mizeriei miilor de ţărani.

  Adunarea deleagă un număr de 30 ţărani fruntaşi care să meargă la Bucureşti sub conducerea d-rului Cătălin şi Valer Dănieleanu, pentru a se prezenta primului-ministru, spre a-l ruga să ia măsuri în contra pustiiri munţilor, reziliind contractul Anhauh – Fondul Bisericesc, iar pe de altă parte, spre a-i cere „numerus clausus”