Adunarea ne-a ales şi pe noi, pe Tudose Popescu şi pe mine, să mergem la Bucureşti alături de ceilalţi 30 de ţărani, ca reprezentanţi ai lor.

  Eu am plecat mai înainte, pentru a face ca aceşti ţărani, care veneau pentru prima oară în capitala ţării lor, cu atâta curăţenie în suflete, cu atâta durere şi cu atâtea nădejdi, care veneau şi pentru noi, studenţii, făcând cheltuieli uriaşe faţă de punga lor săracă, să fie bine primiţi de studenţimea română.

  În ziua sosirii, pe peronul gării din Bucureşti, studenţimea i-a primit regeşte – pe aceşti regi din toate timpurile ai pământului românesc – iar ei coborau din vagoane cu ochii plini de lacrimi în sfânta lor capitală.

  În dosul gării aştepta procurorul Răşcanu, comisari de poliţie şi cordoane de jandarmi, care opreau trecerea. Se dă ordin jandarmilor şi comisarilor să lovească. Paturi de armă şi cauciucuri se aştem unul după altul peste pletele albe ale ţăranilor şi peste feţele lor blajine. Noi, studenţimea, băgăm la mijloc pe bătrâni şi rupem primul cordon. La Politehnică sfărâmăm pe al doilea, apoi pe al treilea şi scăpăm în Piaţa Matache Măcelaru. Ţăranii plâng. Unul cuprins de o indignare pe care nu şi-o poate stăpâni, îşi rupe cămaşa de pe el.

  A doua zi, ne ducem cu toţii să ne primească primul-ministru la Consiliul de Miniştri din str. Gogu Cantacuzino. Ne amână pentru a doua zi; în sfârşit, suntem anunţaţi că vom fi primiţi a trei zi. Venim.

  Intrăm într-o sală şi aşteptăm. Aşteptăm vreo oră, tăcuţi, vorbind în şoaptă şi umblând în vârful degetelor. Apare şeful de cabinet:

  — Domnilor, plecaţi, că dl. prim-ministru nu vă poate primi. Intră acum în Consiliul de Miniştri.

  — Dar suntem de departe – încercăm noi să spunem. Ni se închide uşa. Mă gândesc: fiecare om a cheltuit câte 1.000 lei numai pentru tren. Să ne întoarcem înapoi fără rezultat? Ei nu mai pot sta.

  Apuc uşa cu amândouă mâinile şi încep să o zgâlţâiesc din toate puterile şi strig cât pot de tare:

  — Daţi drumul că sparg uşa şi intru cu forţa. Izbesc cu piciorul în uşă. Ţăranii încep să vocifereze şi pun umărul la uşă.

  Se deschide uşa şi apar vreo zece inşi speriaţi cu părul vâlvoi şi galbeni la faţă. Cred că erau ziarişti.

  — Ce vreţi domnilor? întreabă ei.

  — Spuneţi primului-ministru că dacă nu ne dă drumul înăuntru, spargem tot de aici şi intrăm cu forţa.

  Peste câteva minute şi se deschid uşile larg şi intrăm. Ne suim pe o scară, ajungem sus. Acolo, într-o sală, în picioare, înalt şi drept ca o linie, Ion Brătianu; în spatele lui, ministrul Angelescu, Florescu, Constantinescu, Vintilă Brătianu şi alţii.

  — Ce vreţi, oameni buni? întreabă el.

  Noi eram încă stăpâniţi de revoltă şi am fi voit să apărem mai dârji, dând nota reală stării de spirit, dar ţăranii, păşind cu opincile pe scările de marmură şi covoarele fine, se muiaseră.

  — Măria-Voastră, domnule prim-ministru, vă sărutăm mâinile şi stăm plecaţi la picioarele Măriei-Voastre; ce să vrem? Vrem dreptate, că ne-au năpădit jidanii. Ei care lemnele cu sutele de vagoane, iar pe noi ne plouă în case, căci nu avem nici măcar draniţă cu ce să le acoperim.

  — Nu mai putem să ne ţinem copiii la şcoli. Ei ne-au umplut şi şcolile, iar copiii noştri vor ajunge slugi la ei. Au mai vorbit apoi şi alţi ţărani.

  Ionel Brătianu a ascultat, n-a făcut nici o aluzie la răzmeriţa noastră anterioară audienţei şi la urmă, după ce ţăranii au adăugat:

  — Cerem şi pentru studenţi, copiii noştri, să şi se facă aşa cum au cerut ei: „numerus clausus”.

  Ionel Brătianu, a răspuns:

  — Duceţi-vă acasă şi aveţi răbdare, căci am să pun să se cerceteze chestiunea pădurilor: cât priveşte „numerus clausus”, nu se poate. Arătaţi-mi un singur stat din Europa care a introdus măsura aceasta şi o voi introduce şi eu.

  Dar Europa se va trezi abia peste 10 ani şi va introduce „numerus clausus”, dând dreptate credinţei noastre, însă Ionel Brătianu nu va mai fi, ca să se poată ţine de cuvânt, iar urmaşii lui se vor fi transformat în nişte slugi ordinare ale iudaismului, care-şi vor ridica pumnul să ne lovească şi ne vor omorî din ordinul stăpânilor străini.

  Am plecat cu toţii fără nici o nădejde. Nu se va face nimic.

  Ca rezultat imediat al audienţei, peste câteva ore au fost arestaţi Dr. Cătălin, şeful delegaţiei şi Valer Dănieleanu.

  Un grup de studenţi am făcut seara o manifestaţie ostilă în faţa casei ministrului de interne.

  A fost prins studentul Vladimir Frimu şi încarcerat la Văcăreşti.

  Am plecat apoi la Câmpulung.

  COMPLOTUL STUDENŢESC DIN OCTOMBRIE 1923

  O ÎNCERCARE DE RĂZBUNARE CARE SĂ SERVEASCĂ DREPT PILDĂ VEACURILOR VIITOARE.

  La Câmpulung a venit Moţa ca să mergem la schitul de pe Rarău al lui Petru Rareş, muntele pe care îl iubesc eu cu deosebire. Urcând Rarăul, Moţa începe să-mi spună frământările lui sufleteşti:

  — Studenţi nu mai pot rezista până la toamnă şi decât o capitulare ruşinoasă, a noastră a tuturora, după un an de luptă, mai bine să-i îndemnăm să intre la cursuri, iar noi, care i-am condus, să terminăm frumos mişcarea sacrificându-ne, dar făcând să cadă alături de noi toţi acei pe care îi vom găsi mai vinovaţi de trădarea intereselor româneşti. Să ne procurăm revolvere şi să tragem în ei, dând un exemplu groaznic care să rămână de-a lungul istoriei noastre româneşti. Ce se va alege după aceasta de noi, vom muri sau vom rămâne toată viaţa în închisoare, nu mai interesează.

  Eu am fost de acord, că actul final al luptei noastre să fie, cu însuşi preţul prăbuşirii noastre, un act de pedepsire a pigmeilor care, dezertând de