Şi am simţit în momentul acela clocotind în noi sângele care cerea răzbunarea nedreptăţilor şi a lungului lanţ de umiliri suportate de neamul nostru.

  În scurt timp după aceea, ne găseam adunaţi la Iaşi, în casele d-lui Butnaru din str. Săvescu 12, următorii: Ion Moţa, Corneliu Georgescu şi Vemichescu de la Cluj, Ilie Gâmeaţă, Radu Mironovici , Leonida Bandac şi eu de la Iaşi, Tudose Popescu de la Cemăuţi.

  Cea dintâi problemă care ni se punea era aceasta: cine trebuie să răspundă mai întâi? Cine sunt mai vinovaţi pentru starea de nenorocire în care se zbate ţara: românii sau jidanii? Am căzut unanim de acord, că cei dintâi şi mai mari vinovaţi sunt românii ticăloşi, care pentru arginţii iudei şi-au trădat neamul. Jidanii ne sunt duşmani şi în această calitate ne urăsc, ne otrăvesc, ne extermină. Conducătorii români care se aşează pe aceeaşi linie cu ei, sunt mai mult decât duşmani: sunt trădători. Pedeapsa cea dintâi şi cea mai cruntă se cuvine în primul rând trădătorului şi în al doilea rând duşmanului.

  Dacă aş avea un singur glonţ, iar în faţa mea un duşman şi un trădător, glonţul l-aş trimite în trădător.

  Ne-am pus de acord asupra câtorva elemente aflate pe linia trădării şi am ales şase miniştri în frunte cu George Mârzescu. În sfârşit, venea şi acel ceas în care, cei cu atitudini de canalie, care niciodată nu şi-au imaginat că vor răspunde pentru faptele lor, într-o ţară în care se considerau stăpâni absoluţi, peste un popor incapabil de orice reacţiune, aveau să răspundă cu viaţa lor.

  De data aceasta naţia îşi trimitea, prin firele nevăzute ale sufletului, răzbunătorii.

  Am trecut apoi la a doua categorie: jidanii. Pe care să-i luăm din cele două milioane?

  Am stat, ne-am gândit, am discutat şi la sfârşit am găsit că adevăraţii comandanţi ai atacului iudaic asupra României sunt rabinii, toţi rabinii din toate târgurile şi oraşele. Ei conduc masa jidănească la atac şi oriunde cade un român, n-a căzut la întâmplare. El cade ochit de rabinul respectiv. În dosul fiecărui om politic cumpărat, există un cap de rabin care a studiat şi a ordonat Cahalului sau bancherului jidan respectiv, să plătească. În dosul fiecărui ziar jidănesc şi a fiecărei metode: calomnia, minciuna, aţâţarea, există planul unui rabin.

  Noi eram însă puţini şi i-am luat numai pe cei mari din Bucureşti. Dacă am fi avut însă posibilitatea numerică, i-am fi luat absolut pe toţi.

  Apoi am luat bancherii: Aristide şi Mauriţiu Blank, care au corupt toate partidele şi toţi oamenii politici români, punându-i membri în consiliile de administraţie şi copleşindu-i cu bani: Bercovici, care finanţează partidul liberal (Blank luase asupra sa cu deosebire pe naţional-ţărănişti, dar se simţea în stare să cumpere şi pe liberali).

  Apoi, pe jidanii din presă. Pe cei mai obraznici. Pe otrăvitorii de suflete: Rosenthal, Filderman, Honigman (Fagure), directorii ziarelor: „Dimineaţa”, „Adevărul”, „Lupta”, toţi aceşti duşmani ai românismului.

  Am plecat în grupuri spre Bucureşti, luându-ne rămas bun pentru totdeauna de la Iaşi. eu am lăsat o scrisoare studenţilor prin care le explicam gestul nostru, îmi luam rămas bun de la ei şi-i îndemnam să intre la cursuri, dar să păstreze credinţa intactă până la victoria finală. Fiecare am lăsat scrisori către părinţi şi către camarazii de luptă.

  La Bucureşti ne-am întâlnit din nou. Ne-am dus la Dănulescu pe care-l cunoşteam de câtăva vreme şi care ne făcuse o impresie bună. El nu intra în această echipă, dar l-am rugat să ne adăpostească, lucru pe care l-a făcut cu multă bunăvoinţă.

  De la Dănulescu am plecat pe la ora 8 seara acasă la Dragoş, în str. 13 Decembrie 41, unde urma să precizăm unele lucruri rămase nelămurite şi să discutăm asupra stabilirii datei la care urma să pornim acţiunea.

  Abia ne adunasem, când Dragoş intră palid pe uşă spunând:

  — Fraţilor, poliţia a înconjurat casa.

  Era în seara zilei de 8 octombrie 1923 pe la orele 9.

  O secundă de nelămurire, în care n-am mai avut timp nici măcar să vorbim. Ne-am încrucişat privirile, uitându-ne fiecare în ochii celorlalţi.

  În a doua secundă, eu am ieşit în sală şi prin geamul uşii am văzut figura generalului Nicoleanu şi a comisarilor care forţau uşa. În a treia secundă, uşile s-au deschis şi casa s-a umplut de comisari. Generalul Nicoleanu strigă:

  — Mâinile sus!

  Dar n-am mai avut vreme, pentru că am fost prinşi fiecare de câte doi comisari şi aşezaţi în linie: la flancul drept eram eu, apoi Moţa, Corneliu Georgescu, Tudose Popescu, Radu Mironovici, Vemichescu, Dragoş.

  — Scoateţi revolverele!

  — Nu avem, am răspuns noi. Avea numai Moţa un Browning 6,35 şi Vemichescu.

  Apoi ne-au scos rând pe rând din casă, ţinuţi de braţ de câte 2 comisari şi am fost puşi fiecare în câte o maşină care aştepta în stradă.

  Din casă se auzea cum plânge bătrâna mamă a lui Dragoş.

  Maşinile pornesc. Oare unde ne duc? Nu vorbim nici un cuvânt, nu întrebăm nimic pe cei cărora le suntem prizonieri. Nici el nu ne întreabă. După ce străbatem mai multe străzi, intrăm la Prefectura Poliţiei. Suntem coborâţi, apoi introduşi într-o cameră. Acolo suntem căutaţi prin buzunare. Ni se ia tot ce aveam asupra noastră, plus guler şi cravată. Această căutare prin buzunare, această despuiere de gulere, acest tratament de pungaşi de buzunare ne umileşte până la ultima expresie. Dar suntem abia la începutul acestui drum al umilinţei. Puşi apoi în picioare cu faţa la perete, fără a avea dreptul să întoarcem capul şi ţinuţi mai multă vreme în situaţia aceasta ne gândeam: oameni de acum câteva ceasuri, liberi, mândri şi hotărâţi de a sfărâma lanţurile neamului nostru, iată ce am ajuns: nişte bieţi neputincioşi, stând cu feţele la perete nemişcaţi, la porunca unor nenorociţi de agenţi de poliţie, căutaţi prin buzunare ca pungaşii, despuiaţi