De acum va veni marea noastră suferinţă, care încetul cu încetul ne va sfâşia inima. Ea începea prin umilirea noastră.

  Cred că nu există suferinţă mai mare pentru un luptător, care trăieşte din mândrie şi din onoare, decât dezarmarea şi apoi umilirea lui. Totdeauna, moartea e mult mai dulce decât aceasta.

  Suntem introduşi apoi într-o cameră cu bănci şi aşezaţi la câte 5 metri cu agenţi lângă noi, fără voie de a ne uita unul la altul. Aşa am stat ore întregi până la început să ne cheme la interogator. Părtaşi ai acestor ore lungi, apăsătoare, eram: Moţa, Tudose Popescu, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu, Vemichescu, Dragoş şi eu.

  După un timp am fost chemaţi câte unul la interogator. Acesta se făcea într-o cameră mare în prezenţa procurorului, judecătorului de instrucţie, a generalului Nicoleanu şi a unor reprezentanţi ai miniştrilor. Mie mi-a venit rândul spre dimineaţă. Acolo mi s-au pus în faţă nişte scrisori ale mele şi două coşuri în care erau toate revolverele noastre pe care le ascunsesem într-un loc bun. Şi nu ştiam cum de ajunseseră acolo. Înţelegeam: pe noi ne-au prins, dar cine a spus unde sunt revolverele?

  Începe interogatoriul meu. Eu nu ştiam ce au declarat ceilalţi şi nici nu avusesem vreo înţelegere anterioară între noi, ce să declarăm, deoarece nu ne-am imaginat că am putea ajunge într-o asemenea situaţie. De aceea am judecat singur situaţia şi am luat hotărârea pe care am crezut-o eu cea mai bună.

  Un minut de răspântie.

  Când mi s-a pus prima întrebare, deşi trecuseră peste 3 minute de la intrarea mea în sală, încă nu convenisem să judec situaţia în care mă aflam şi să pot lua vreo hotărâre. Eram copleşit de oboseală şi zbuciumat sufleteşte.

  De aceea când mi s-a cerut să răspund, am zis:

  — Domnilor! Vă rog să-mi daţi un minut de gândire înainte de a răspunde.

  Se punea problema: a nega sau a nu nega. În acel minut mi-am încordat toate puterile minţii şi ale sufletului şi am ajuns la hotărârea de a nu nega. De a afirma adevărul. Şi nu cu timiditate şi cu regrete, ci de a şarja cu el.

  — Da, ale noastre sunt revolverele; cu ele am vrut să împuşcăm pe miniştri, pe rabini şi pe marii bancheri jidani.

  M-au întrebat numele acestora.

  Când am început să le spun numele, începând cu Alex. Constantinescu şi terminând cu bancherii Blank, Filderman, Bercovici, Honigman, toţi cei de faţă îşi holbau ochii din ce în ce mai mari, îngroziţi. De aceea am bănuit că ceilalţi camarazi, ascultaţi până la mine, negaseră.

  — Dar pentru ce, Domnule, să-i omorâţi?

  — Pe cei dintâi pentru că şi-au vândut ţara. pe cei de ai doilea ca duşmani şi corupători.

  — Şi nu regretaţi?

  — Nu regretăm… Dacă am căzut noi, nu e nimic; în urma noastră mai sunt zeci de mii care gândesc ca noi!

  Spunând acestea, parcă mă eliberam de sub pietroiul umilirii, sub care atitudinea de negare m-ar fi cufundat mai mult. Acum stăteam pe credinţa mea, care mă adusese aici şi înfruntam cu mândrie şi soarta grea care mă aştepta şi pe acei care păreau stăpânii mei pe viaţă şi pe moarte.

  Pe tema negării trebuia să stau în defensivă, să mă apăr de acuzaţiile care mi le aduceau, să cer indulgenţă, să captez bunăvoinţa lor. La procesul care ar fi urmat, pe baza probelor scrise pe care ei le posedau, ar fi trebuit să trecem printr-o dureroasă şi ruşinoasă situaţie, negându-ne propriul nostru scris şi propria noastră credinţă, negând adevărul. Ceea ce era în contra conştiinţei noastre şi în contra onoarei întregii noastre mişcări. Reprezentanţi ai unei mari mişcări studenţeşti, să nu avem curajul răspunderii faptelor şi credinţelor noastre?

  Iar pe deasupra, ai noştri şi ţara nu ne-ar fi ştiut gândurile, ori singurul rod al suferinţei noastre, oricât de lungă ar fi fost, acesta era: o ţară nelămurită să-şi cunoască măcar bine duşmanii ei.

  Pe urmă am fost pus să scriu aceste declaraţii cu mâna mea. Le-am scris.

  La sfârşit însă, am adăugat: termenul nu era fixat. Pe noi ne-a prins în discuţie, eu susţineam fixarea datei peste o săptămâna sau două, atunci anchetatorii s-au oprit, insistând din ce în ce mai mult să mă facă să renunţ la această precizare.

  Mai târziu mi-am dat seama de ce insistau. Pentru că această ultimă frază desfiinţa valoare juridică a întregii acuzaţii şi forma punctul nostru de apărare, deoarece un complot cere patru lucruri: 1. o asociere în acest scop; 2. fixarea persoanelor; 3. adunarea armelor; 4. fixarea datei acţiunii. Noi nu aveam data fixată şi ne aflam în faza discuţiei.

  Termenul era de o importanţă capitală, căci în două săptămâni se putea întâmpla; ori să ne îmbolnăvim noi, ori să moară persoanele fixate de noi, ori să cadă guvernul, ori să cedeze etc.

  Întreaga noastră apărare juridică se va baza pe acest punct.

  După această declaraţie am fost condus de agenţi într-un beci, băgat acolo într-o celulă singur şi închis cu lacăt pe dinafară. În celulele vecine am înţeles că sunt camarazii mei. Am bătut cu pumnul în perete şi am întrebat cine mai este. Am auzit prin zid răspunzând: Moţa. M-am aşezat pe scânduri să adorm, fiindcă eram distrus de oboseală, dar, neavând palton, m-a apucat frigul şi am început să tremur. Apoi au început să mă mănânce păduchii. Mişunau cu zecile. Am întors scândurile pe partea cealaltă; ei se ridicau deasupra. Am făcut de mai multe ori această operaţie până ce am înţeles că s-a făcut ziuă.

  Am auzit zgomot la uşă. S-a deschis şi am fost scoşi toţi afară, apoi conduşi separat şi aşezaţi în câte o maşină, însoţiţi fiecare de câte doi jandarmi şi doi comisari. Maşinile au pornit una după alta. Şi aceeaşi întrebare: oare unde mergem?

  Am străbătut mai multe străzi necunoscute, cu oameni curioşi care se