Suntem daţi jos şi puşi între baionete, la distanţă de 10 m. unul de altul. Se aude un uruit de lacăte şi de lanţuri şi porţile mari se deschid. Unul câte unul ne facem cruce şi păşim înăuntru. Conduşi sus la direcţie, nu se dau mandatele de arestare. Ne dăm seama că suntem arestaţi pentru complot contra siguranţei statului, cu pedeapsa prevăzută: muncă silnică.

  Am fost introduşi într-o altă curte, în mijlocul căreia stăpâneşte o biserică înaltă. De jur-împrejur sunt ziduri şi pe lângă ele celule şi încăperi. Am fost băgat într-o celulă din fund, lată de 1 m şi lungă de 2 m şi închis pe dinafară cu lacăte. Înăuntru este numai un pat de scânduri, lângă uşă, o mică ferestruică cu gratii de fier. Mă întreb unde or fi ceilalţi. Mă culc apoi cu capul pe scânduri şi adorm. După vreo două ore mă trezesc tremurând. Era frig în celulă şi nu intra nici o rază de soare. Privesc buimăcit în jurul meu şi nu-mi vine să cred unde sunt. Mă uit bine şi văd mizeria de lângă mine. Îmi zic: în grea situaţie am ajuns. un val de durere mi se coboară în inimă. Dar mă mângâi singur:

  — E pentru neamul nostru.

  Apoi încep să fac mişcări de gimnastică cu braţele, pentru a mă încălzi.

  Pe la ora 11, aud paşi. Un gardian îmi deschide uşa. Mă uit la el. Poate să-l fi cunoscut vreodată în viaţă. E un om străin şi ursuz. Se uită la mine cu ochi răi. Îmi dă o pâine neagră şi o strachină cu borş. Îl întreb:

  — Domnule gardian, nu cumva ai să-mi dai o ţigară?

  — N-am!

  Mă închide din nou cu lacătul şi pleacă. Eu rup din pâinea neagră şi sorb câteva linguri din strachina de borş. Le aşez apoi jos pe cimentul din celulă şi încep să-mi adun gândurile. Nu puteam să mă lămuresc cum de ne-a prin poliţia. A spus vreunul dintre noi din greşeală cuiva? Ne-a trădat cineva? Cum de au găsit revolverele?

  Iar aud paşi. Mă uit pe ferestruică. Un preot şi mai mulţi domni se apropie de uşa mea şi încep să-mi spună:

  — Bine Domnilor, se poate Dvs. tineri culţi să faceţi una ca aceasta?

  — Dacă se poate ca acest popor român să piară invadat de jidănime şi copleşit de vânzarea, desfrâul şi batjocura conducătorilor lui, se poate şi ceea ce am făcut noi.

  — Dar aveţi atâtea căi legale!

  — Am bătut noi toate căile legale până când am ajuns aici. Şi dacă ni se deschidea vreuna, poate nu ajungeam nici noi în aceste celule.

  — Şi acum e bine? Va trebui să suferiţi pentru ceea ce aţi făcut!

  — Poate din suferinţa noastră va ieşi ceva mai bun pentru neamul acesta.

  Au plecat.

  Pe la ora 4 a venit un gardian şi mi-a adus o pătură roasă de vremi şi un sac mare plin cu paie în loc de saltea. Mi le-am aşezat cât am putut mai bine. Am mai mâncat puţină pâine şi m-am culcat.

  Mă gândeam la discuţia cu preotul şi-mi spuneam: din petrecerile şi din traiul tihnit al fiilor lui, un neam nu a câştigat niciodată nimic. Din suferinţă totdeauna a ieşit ceva mai bun pentru el.

  Izbutisem să găsesc un rost al suferinţei noastre şi în acelaşi timp un suport moral pentru aceste ceasuri triste.

  M-am sculat atunci, m-a pus în genunchi şi m-am rugat:

  — Doamne! Ne luăm asupra noastră toate păcatele neamului acestuia. Primeşte-ne suferinţa de acum. Fă ca din această suferinţă să rodească o zi mai bună pentru el.

  M-am gândit apoi la mama mea şi la cei de acasă, care poate vor fi auzit de soarta mea şi se gândesc la mine. M-am rugat pentru ei şi m-am culcat.

  Deşi m-am culcat îmbrăcat şi m-am învelit cu pătura, mi-a fost frig şi am dormit rău din cauza saltelei de paie. M-am trezit la ora opt când îmi deschidea un gardian uşa, întrebându-mă dacă nu vreau să ies câteva minute afară. Am ieşit şi am început să fac gimnastică pentru a mă încălzi.

  Rândul meu de celule era mai ridicat şi vedeam toată curtea. La un moment dat văd pe cineva îmbrăcat în costum naţional plimbându-se printre hoţi. Era tatăl meu. Dar nu-mi venea să cred. Ce să caute el aici? L-or fi arestat şi pe el? Fac câteva semne şi mă vede. Gardianul mă opreşte:

  — Domnule, nu ai voie să faci nici un semn!

  — E tatăl meu, îi răspund eu.

  — Poate să fie, dar nu ai voie să faci semne.

  Mă uit la el şi îi spun:

  — Camarade, lasă-ne în plata lui Dumnezeu cu suferinţa pe care ne-a dat-o El; nu mai pune şi tu deasupra.

  Şi am intrat în celulă.

  După masă m-au scos din nou. M-au luat între baionete şi m-au condus afară din închisoare. Acolo, în drum, erau aşezaţi toţi în flanc câte unul, la câte 10 metri distanţă, fiecare între două baionete. În cap era tatăl meu, între doi soldaţi cu baioneta la armă. Mai veniseră câţiva noi: Traian Breazu de la Cluj, Leonida Bandac de la Iaşi, Dănulescu. N-aveam voie să ne întoarcem capul sau să ne facem semne unul altuia. O secundă doar am putut să prind cu privirea feţele slăbite ale bieţilor mei camarazi de suferinţă.

  Ceea ce îmi rodea inima, era situaţia nedreaptă în care era pus tatăl meu. Nu era vinovat cu nimic. Luptător de o viaţă pentru neamul acesta, profesor de liceu, maior, fost comandant de batalion pe linia I-a a frontului tot timpul războiului, de mai multe ori parlamentar şi nu dintre cei obscuri, era purtat acum între baionete pe străzile capitalei.