class="p1">  Am plecat astfel încolonaţi spre tribunal. Românii se uitau la noi nepăsători. Când am ajuns însă în cartierul jidănesc, jidanii au ieşit cu toţii la uşi şi la geamuri. Unii de aruncau priviri batjocoritoare şi râdeau; alţii făceau comentarii în gura mare, alţii scuipau.

  Noi am plecat capul în pământ şi am mers aşa tot timpul cu inima încărcată de durere.

  Tribunalul ne-a confirmat mandatele. Am fost apăraţi de D-l avocat Paul Iliescu care s-a oferit cel dintâi să pledeze pentru noi.

  Am fost trimişi înapoi la în aceeaşi formaţie şi pe acelaşi drum. Pe la chioşcuri vedeam anunţurile ziarului „Dimineaţa” şi a celorlalte foi jidăneşti scrise cu literă mare: „Complotul studenţesc”, „Arestarea complotiştilor”.

  Şi iarăşi am ajuns în celula mea. Timp de două săptămâni am stat acolo în frig, fără ca să mai ştiu nimic de ceilalţi şi fără ca să mai am vreo veste de afară.

  După două săptămâni, lungi ca două veacuri, am fost scoşi din celulă şi am fost puşi în camere cu sobe, câte trei în fiecare. Ni s-a îngăduit să ne facem de mâncare în comun şi să luăm masa împreună.

  Când ne-am revăzut a fost o adevărată sărbătoare.

  Eu am fost pus în aceeaşi cameră cu Dragoş şi Dănulescu. Între timp se predase şi Gâmeaţă, preşedintele Asociaţiei Studenţilor Creştini din Iaşi, aşa încât numărul nostru crescuse la 13. Tatăl meu, fără nici o vină, Moţa, Gâmeaţă, Tudose Popescu, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici, Leonida Bandac, Vemichescu, Traian Breazu şi eu, acuzaţi de complot; Dragoş şi Dănulescu reţinuţi pentru că fuseserăm în casă la ei. În afară de aceştia mai era şi Vladimir Frimu, pe care l-am găsit aici, arestat cu prilejul manifestaţiei de la casa ministrului de interne. Am obţinut un primus şi cu alimente pe care începuseră a ni le trimite rudele şi cunoscuţii de afară ne făceam singuri mâncare. Masa care se dădea deţinuţilor era în adevăr ceva înspăimântător, iar mizeria în care trăiau era de nedescris.

  Tatăl meu obţinuse de la Direcţie permisiunea ca în fiecare dimineaţă, la ora 7, să ne ducem la biserica din curtea închisorii, pentru a ne închina. Ne aşezam cu toţii în genunchi în faţa altarului şi spuneam „Tatăl nostru”, iar Tudose Popescu cânta „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu”.

  Acolo găseam mângâiere pentru viaţa noastră tristă din închisoare şi nădejde pentru ziua de mâine.

  Ne făcusem apoi fiecare program de muncă. Moţa se ocupa de proces, Dănulescu îşi pregătea examenele de la Medicină. Eu lucram la un plan de organizare a tineretului în vederea luptei naţionale: organizarea centrelor studenţeşti, a flăcăilor de la sate şi elevilor de liceu. La el am lucrat până la Crăciun şi îl pusesem la punct până în cele mai mici amănunte, urmând ca atunci când vom ieşi din închisoare, să-l punem în practică; dacă nu, să găsim pe cineva din afară pentru a începe organizarea. Aceasta trebuia să se facă în cadrul „Ligii”. „Liga” să fie organizaţia politică, iar alcătuirea noastră, organizaţie de educaţie şi de luptă a tineretului.

  În ziua de 8 noiembrie, Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, discutam ce nume să dăm acestei organizaţii tinereşti. Eu am spus „Arhanghelul Mihail”.

  Tatăl meu spune:

  — Este în biserică o icoană a Sfântului Mihail, pe uşa din stânga altarului.

  — Să mergem s-o vedem!

  M-am dus cu Moţa, Gâmeaţă, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici şi Tudose.

  Ne uităm şi în adevăr rămânem uimiţi. Icoana ni s-a arătat de o frumuseţe neasemuită. Eu niciodată nu fusesem atras de frumuseţea vreunei icoane. Acum însă mă simţeam legat de aceasta cu tot sufletul şi îmi făcea impresia că Sfântul Arhanghel e viu. De aici am început să iubesc icoane.

  De câte ori găseam biserica deschisă intram şi ne închinam la icoane. Ni se umplea sufletul de linişte şi de bucurie.

  Începe chinul drumurilor la Tribunal. Pe jos, între baionete, prin noroi, cu ghetele rupte şi uzi la picioare.

  Nişte samsari jidani, care furaseră statul cu câteva sute de milioane, erau duşi cu maşinile, iar noi pe jos. De multe ori deplasările erau făcute degeaba, numai ca să fim chinuiţi. Pe mine, judecătorul de instrucţie m-a chemat de 25 ori, pentru a mă interoga numai de două ori. Din declaraţiile noastre de la început, n-am schimbat nimic.

  Un gând ne frământa necontenit: cine ne-a trădat? Stam nopţi, căutam să dezlegăm această enigmă. Ajunseserăm să ne bănuim unii pe alţii.

  Într-o dimineaţă m-am dus în biserică şi m-am rugat la icoană, să ne descopere pe acel care ne-a trădat. În seara aceleiaşi zile, aşezându-ne cu toţii la masă, m-am adresat camarazilor:

  — Sunt nevoit să vă aduc o veste tristă. Trădătorul a fost descoperit. El se află în mijlocul nostru şi stă la masă cu noi.

  Toţi se uitau unul la celălalt. Eu cu Moţa urmăream figurile fiecăruia, căutând să surprindem vreun gest care ar fi putut să ne dea o cât de slabă indicaţie. Am dus mâna la buzunarul de la piept şi am spus:

  — Acum să vă arăt şi actele.

  În acest moment, Vemichescu s-a ridicat drept în picioare, a stat o clipă nelămurit, apoi a dat cheia de la lada cu alimente lui Bandac şi a zis:

  — Eu plec.

  Nouă ni s-a părut curioasă plecare lui Vemichescu, dar ne-am continuat discuţiile pe tema actelor pe care refuzam să le arăt, deoarece nu le aveam.

  Când am plecat de la masă, l-am găsit pe Vemichescu singur. Ni s-a adresat:

  — Codreanu mă bănuieşte pe mine.

  I-am spus că eu nu bănuiesc pe nimeni şi ne-am împăcat.

  Trecuseră săptămâni peste săptămâni şi viaţa noastră se scurgea cu greu în închisoare. Pe peretele din dreptul patului însemnam fiecare zi care trecea prin câte o liniuţă făcută cu creionul. Viaţa din închisoare e grea, istovitoare pentru omul care s-a născut liber şi care a trăit mândru. E îngrozitor să te simţi înlănţuit, între ziduri