înalte şi duşmănoase, departe de ai tăi, despre care nu mai ştii nimic. Şi nici măcar între aceste ziduri nu eşti liber; trei sferturi din timp stai sub lacăt, în celulă sau în cameră. În fiecare seară, zgomotul sinistru al zăvoarelor care se închid la uşa ta, te aruncă într-o atmosferă de tristeţe. Afară, duşmanii acestui neam stau liberi, se bucură de onoare, de toate bunătăţile, iar noi, pe deasupra mizeriilor morale de multe ori ne culcăm flămânzi şi tremurăm toată noaptea de frig pe paturile de scânduri şi pe paie.

  Dar iată, ne vin şi zile de bucurie. După două luni de închisoare ne vine vestea că a sosit ordinul ca tatăl meu şi Dănulescu să fie eliberaţi.

  O mare bucurie pentru noi. Le ajutăm să-şi facă pachetele şi în scurt timp sunt duşi din mijlocul nostru. Îi privim cum pleacă, urmărindu-i cu ochii până ce ies pe prima poartă. Am rugat pe tatăl meu să-i spună mamei şi celor de acasă să nu aibă nici o grijă.

  Orice eliberare este un prilej de mare bucurie pentru cei ce rămân. Toţi se bucură. Probabil că prin eliberarea unuia, fiecare se întăreşte în speranţa propriei sale eliberări.

  După puţin timp au plecat: Dragoş, Bandac, Breazu şi Vemichescu, fiind şi ei ca şi tatăl meu şi Dănulescu scoşi din proces. Am rămas numai şase, daţi în judecată pentru „complot contra siguranţei statului”.

  Dragoş, după câteva zile, ne-a trimis vestea că Vemichescu este acela care ne-a denunţat. El a copiat şi declaraţiile acestuia care se aflau la dosar. Am primit această veste cu sufletul plin de amărăciune. Neamul nostru mereu a avut parte de trădători.

  AFARĂ.

  La toate Universităţile studenţii au reintrat la cursuri. Se pare că ne găsim în faţa unui moment de dezorientare. De două luni ei trăiesc sub teroarea presei jidăneşti. Aceasta exagerează necontenit gravitatea încercării noastre răzbunătoare şi consecinţele „dezastruoase” pentru ţară. Ea strigă, că ne-am pierdut orice încredere în faţa „lumii civilizate”; că suntem un stat balcanic. Neîncetat se întreabă: ce va spune Berlinul, ce va spune Viena, ce va spune Parisul. Şi astfel, transformaţi în apărătorii „intereselor permanente ale statului”, jidanii îndeamnă în fiecare zi pe conducători la măsuri radicale în contra mişcării naţionale care trebuie reprimată cu „ultima violenţă”.

  Cu un an în urmă, pe când Max Goldstein punea bomba la Senat şi poliţia aresta pe jidanii comunişti, aceeaşi presă striga: „Un stat nu se poate menţine prin violenţă împotriva voinţei populare. Unde este Constituţia? Unde sunt legile? Unde sunt libertăţile garantate de Constituţie? Ce va zice străinătatea în faţa unui stat care ia asemenea măsuri restrictive? Nu se poate menţine un stat prin arestări, închisori, baionete, teroare. Pentru că la violenţa statului mulţimea sau indivizii izolaţi vor răspunde cu violenţă La forţă, cu forţa. La teroare, cu teroarea. Şi nu vor fi vinovaţi ei, ci vinovat va fi statul care i-a provocat.”

  Iar acum cu o neruşinare pe care numai cei legaţi la ochi nu o văd, tot această presă scrie: „Nu-i de ajuns că au fost arestaţi aceşti terorişti. Ei trebuiesc condamnaţi în aşa fel încât să se dea un exemplu. Şi nici atât nu-i de ajuns: trebuie arestaţi toţi acei care vântură asemenea idei antisemite, care aduc atâta rău ţării noastre. Această buruiană antisemită trebuie smulsă din rădăcini. Şi trebuie procedat fără cruţare şi fără milă.”

  Acestui puhoi de vrăjmăşie, presa naţională îi opune o dârză rezistenţă. În afară de ziarul „Universul”, care a avut totdeauna o atitudine corectă faţă de manifestaţiunile conştiinţei naţionale, mişcarea naţionalistă avea atunci următoarele foi: „Cuvântul Studenţesc”, foaie îngrijită de studenţimea bucureşteană, care intrase abia acum sub conducerea neobosiţilor noştri camarazi de afară: Simionescu, Râpeanu, Fănică Anastasescu, Dănulescu şi alţii, ale căror nume îmi scapă; „Dacia Nouă”, organ al studenţilor din Cluj, cu Şuiaga, Mocanu, poetul Iustin Ilieşu, autorul „Imnului Studenţesc” etc.; „Cuvântul Iaşiului”, organ al studenţimii ieşene; „Deşteaptă-te române”, organ al studenţimii din Cemăuţi, mutat de curând la Câmpulung sub conducerea Drului Cătălin şi Danieleanu; „Apărarea Naţională”, organ al L. A. N. C. Bucureşti, cu articolele sfinte ale profesorului Paulescu, din care desprindem următoarele rânduri:… „…S-a aplicat constrângerea prin frig, foame şi teroare, întrebuinţate cu succes de jidanii bolşevici.

  Cine a putut să-şi închipuie vreodată că va veni o vreme când copiii noştri, floarea naţiei româneşti, vor fi siliţi să sărbătorească închişi în beciurile unei temniţe, sau alungaţi în viscol fără adăpost şi fără hrană, sărbătoarea unirii tuturor românilor.

  E probabil că nu v-aţi dat seama că vă războiţi împotriva întregii naţii româneşti.” „Unirea”, organ al L. A. N. C., Iaşi, sub conducerea profesorului Cuza, cu articole de logică nemuritoare; „Naţionalistul”, organ popular al Ligii-Iaşi; „Libertatea”, foaie populară din Orăştie, a părintelui Moţa, care arată gestul nostru în adevărata lumină, despicând primul, fără nici o ezitare, valul de tăcere care ne înconjura în cele dintâi momente.

  Studenţimea înţelege jertfa noastră. De aceea, mişcare studenţească se va strânge tot mai mult în jurul acestor ziduri ale închisorii „Văcăreşti”, unde fiecare centru studenţesc îşi are pe ai săi.

  Ţăranii încep să ne poarte de grijă. Ei ne trimit bani şi fac slujbe prin biserici pentru noi, îndeosebi în munţii Bucovinei şi în Ardeal, unde străbătea „Libertatea”.

  Iată un mic exemplu:

  OBOLUL MOŢILOR.

  PENTRU STUDENŢII DE LA VĂCĂREŞTI

  („Cuvântul Studenţesc”, nr. 7, anul II din 4 martie 1924) „. Printre darurile de bani pe care le-au primit studenţii închişi la Văcăreşti de la ţăranii multor sate din cuprinsul ţării se găseşte unul mai strălucitor şi mai de preţ decât toate. E darul trimis de moţii din Munţii Apuseni. Câte 2, câte 3, câte 5 lei şi-au scormonit şi ei dintr-un colţ de şerpar ori de năframă şi i-au îndreptat la vale, pe potecile bătute de Iancu, i-au trimis împreună cu sufletul lor, hăt acolo, departe, la Văcăreştii de peste munte, unde au auzit ei că stau întemniţaţi fiii lor, care au vrut să-i scape de nevoi şi de nedreptate, de sărăcie