Munţii noştri aur poartă, Noi cerşim din poartă-n poartă.

  Li s-a trimis studenţilor de la Văcăreşti cel mai scump dar: o mână de bănuţi şi o frântură de suflet de cerşetor flămând şi gol făr’ adăpost, suflet care ascunde sub o zdreanţă comoara cea mai de preţ: sănătatea, izvorul nesecat de tărie, din care porneşte la vreme de cumpănă Mântuirea Neamului!

  Moţii se gândesc la studenţi! Sufletul lor începe a înţelege, a mişca, a-şi făuri un nou ideal.

  E semnul cel mai bun şi mai mult grăitor!

  Ascultaţi şi câteva din numele lor:

  Din Rişca, de lângă Baia de Criş, au trimis: Nicolae Oprea, 2 lei; Nicolae Florea, 3 lei; N. Hărăguş, Aron Grecu, Tigan Adam, A. Henţiu, N. Bulg, Ion Aşileu, Al. Vlad, N. Borza, N. Leucian, Antonie Florea, A. Leucian, toţi câte 5 le; N. Chiscuţ, A. Rişcuţă, Ion Ancu, Saliu Faur, câte 10 lei; N. Florea, preot şi N. Rusu, câte 15 lei; N. Baia, notar şi Duţu Rişcuţă, câte 20 lei. Total, 210 lei.”

  Ţăranii vor înţelege în curând, se vor lega de noi cu sufletul lor tare şi îndelung răbdător, în aşteptarea unui ceas de dreptate.

  GÂNDURI DE VIAŢĂ NOUĂ.

  Vin şi sărbătorile Crăciunului. Noi rămaşi acolo singuri, ne gândeam la cei de acasă şi în nopţile lungi, în care nu puteam dormi, ne frământau mereu gândurile. Oare când vor învinge ai noştri? Când vom ieşi de aici? Dacă vom fi condamnaţi la 10-15 ani, vom putea rezista până la sfârşit, sau suferinţa şi grijile ne vor măcina sănătatea zi cu zi şi vom muri în închisoare?

  Pluteam în necunoscut. Starea aceasta de incertitudine ne consuma. Am fi dorit să se fixeze odată termenul procesului pentru a şti ce e cu noi şi ce soartă ne aşteaptă.

  Suferinţa şi soarta comună care ne aştepta ne legau unul de altul din ce în ce mai mult, iar discuţiile asupra nenumăratelor probleme, pe care nu le puneam ne duceau la aceeaşi concluzie, ne formau încetul cu încetul acelaşi mod de a gândi. Cele mai mici chestiuni interesând mişcarea naţională ne frământau ore şi zile întregi. Acolo ne-am învăţat a gândi adânc şi a urmări o problemă până în cele mai mici amănunte. Am reluat cercetarea problemei jidăneşti, a cauzelor ei, a posibilităţilor de rezolvare. Am stabilit planuri de organizare şi acţiune. După un timp, terminaserăm cu discuţiile. Ajunseserăm la legi, la adevăruri indiscutabile, la axiome.

  Priveam la dibuirile celor ce încercau să se ocupe cu problema naţională, dând naştere fie unei foi, fie vreunei parodii de organizaţie, la concluziile false la care ajungeau pe linia doctrinară, la incertitudinile în materie de organizare, la lipsa de concepţie în materie de acţiune.

  Ne dădeam seama acum şi mai mult, în urma unei cugetări mai adânci, că: 1. Problema jidănească nu este o utopie, ci o gravă problemă de viaţă şi de moarte pentru poporul român; conducătorii ţării, grupaţi în partide politice, devin din ce în ce mai mult o jucărie în mâna puterii iudaice; 2. Politicianismul acesta, prin concepţia lui de viaţă, prin morala lui, prin sistemul democratic din care îşi trage fiinţa, constituie un adevărat blestem căzut peste capul ţării; 3. Poporul român nu va putea rezolva problema jidănească mai înainte de a-şi fi rezolvat problema politicianismului său.

  Prima ţintă de atins a poporului român, în drumul său de năruire a puterii iudaice care-l apasă şi sugrumă, va trebui să fie năruirea acestui politicianism. O ţară îşi are şi jidanii şi conducătorii pe care îi merită. După cum ţânţarii nu se pot aşeza şi nu pot trăi decât în mlaştină, tot aşa şi aceştia nu pot trăi decât înfipţi pe mlaştina păcatelor noastre româneşti. Deci, pentru a birui, va trebui să ne stârpim întâi propriile noastre păcate. Problema este mai adâncă chiar decât ne-a arătat-o profesorul Cuza. Misiunea acestei lupte este încredinţată tineretului românesc, care, dacă vrea să răspundă acestei misiuni istorice, dacă vrea să mai trăiască, dacă vrea să mai aibă ţară, trebuie să se pregătească şi să-şi adune toate puterile pentru a duce lupta şi a birui. Ne-am hotărât ca atunci când vom ieşi de aici, dacă ne va ajuta Dumnezeu să nu ne mai despărţim, să rămânem uniţi şi să ne închinăm viaţa acestui scop.

  Dar până să ne ocupăm de defectele neamului, am început să ne ocupăm de propriile noastre păcate. Ţineam şedinţe de ore întregi şi fiecare spunea celuilalt defectele pe care le-a observat. Şi căutam să facem sforţări pentru a ni le îndrepta. Era o problemă delicată, deoarece aşa e făcut omul: nu-şi ascultă cu inimă uşoară critica propriilor defecte. Fiecare crede sau vrea să se arate că e perfect. Dar noi spunem: întâi să ne cunoaştem şi să ne îndreptăm păcatele noastre şi pe urmă vom vedea dacă avem dreptul sau nu de a ne ocupa şi de ale altora.

  Aşa ne-au trecut sărbătorile şi după sărbători şi iarna. A venit primăvara. Despre soarta noastră viitoare, încă nu ştiam nimic. Atât doar, că afară se determinase un mare curent popular pentru noi şi pentru cauza noastră, cu toate încercările disperate ale presei jidăneşti de a-i pune stavilă. Acest curent creştea mereu printre studenţi, orăşeni şi ţărani, deopotrivă de puternic în Ardeal, în Basarabia, în Bucovina şi în Vechiul Regat. Acum, de pretutindeni primeam scrisori de încurajare şi de îndemn.

  Primăvara ne aduce în sfârşit o mare bucurie. Fixarea procesului pentru 29 martie, la Curtea cu Juraţi de Ilfov. Începem să ne pregătim. Dar ce pregătire să facem? Noi am declarat totul. Am spus tot ce aveam de spus. Se înscriu avocaţi care ne vizitează. Ne atrag atenţia că situaţia noastră e grea, din cauza declaraţiilor făcute şi că ar fi bine să renunţăm la ele şi la atitudinea noastră de până acum. Că ar fi mai prudent a ne pune pe tema negării. Noi refuzăm categoric