Dacă printr-o întâmplare ne achită, cum de despărţim de icoana noastră la care ne-am rugat în fiecare dimineaţă?

  Am căutat printre toţi arestaţii şi am găsit un pictor. Am vorbit cu el şi în timp de trei săptămâni ne-a făcut o icoană mare de peste 2 m lungime, copiată exact după aceea din biserică, una mică pe care s-o port cu mine şi alta mijlocie pe care s-o dau mamei mele. Moţa îşi face şi el una pe care s-o dea părinţilor.

  Apoi ne facem socoteala că faţă de declaraţiile noastre, cel puţin cinci ani, e mai mult ca sigur că vom primi. Şi atunci ne rugăm în faţa icoanei:

  — Doamne! Noi tot îi socotim pierduţi aceşti cinci ani. Dacă vom scăpa, ne legăm ca acest timp să-l întrebuinţăm în luptă.

  Şi am hotărât ca în caz de vom fi achitaţi să ne mutăm la Iaşi cu toţii. Acolo să ne facem centrul nostru de acţiune. De acolo să începem, după planurile care erau gata, organizarea întregului tineret al ţării cu elevii şi elevele cursului superior de liceu şi chiar cu cei din cursul inferior, cu şcolile normale, cu şcolile de meserii, cu seminarele, cu şcolile comerciale şi cu flăcăii de la ţară. În sfârşit urma reorganizarea centrelor studenţeşti. Toţi aceştia trebuiau să crească în spiritul credinţei care ne însufleţea pe noi, pentru ca până la majorat, să apară pe câmpul politic, unde se va decide soarta luptei noastre, serii după serii, ca nişte valuri de asalt care vin din urmă şi nu se mai sfârşesc.

  IZOLAREA POLITICIANISMULUI.

  Politicianismul infectează viaţa noastră naţională. Organizarea acestui tineret, în afară de necesitatea autoeducării, mai este necesară şi spre a-l feri şi izola de politicianism şi de infecţia lui. Coborârea infecţiei spre tineretul român înseamnă nimicirea noastră şi victoria deplină a lui Israel.

  Mai mult! Această organizare a tineretului va rezolva însăşi problema politicianismului care nemaiprimind elemente tinere, va fi condamnat la moarte prin inaniţie, prin lipsă de alimentare. Lozinca întregii generaţii trebuie să fie: nici un tânăr nu va mai intra pe poarta vreunui partid politic. Acela ce se va duce, este un trădător al generaţiei sale şi al neamului. Pentru că el, prin prezenţa lui, prin numele lui, prin banul lui, prin munca lui contribuie la înălţarea puterii politicianiste. Trădător este acel tânăr, după cum trădător este acela care pleacă de pe frontul fraţilor săi şi trece pe poziţia inamicului. Deşi poate nu va trage cu propria sa armă, dar chiar dacă va aduce numai apă pentru a răcori pe cei ce trag, el este părtaş la uciderea acelora care cad din rândurile camarazilor săi şi deci trădător al cauzei.

  Teoria care ne îndeamnă să intrăm toţi în partide, pentru a le face mai bune, dacă zicem că sunt rele, e falsă şi perfidă. După cum de le începutul lumii curge, zi şi noapte, necontenit, prin mii de râuri, prin fluvii numai apă dulce în Marea Neagră şi nu reuşeşte să-i îndulcească apa, cin din contră se face sărată şi cea dulce, tot aşa şi noi în cloaca partidelor politice, nu numai că nu le vom îndrepta, dar ne vom strica şi pe noi.

  Cu aceste gânduri şi hotărâri plecam în cazul că am fi fost achitaţi. Sistemul de organizare era gata. Planul nostru de acţiune era stabilit până în cele mai mici amănunte. Rostul fiecăruia era fixat. Foaia ce trebuia să apară avea să poarte numele „GENERAŢIA NOUĂ”, iar întreaga noastră organizare trebuia să se cheme „ARHANGHELUL MIHAIL”. Toate steagurile trebuiau să poarte pe ele chipul Sfântului Arhanghel Mihail din biserica de la Văcăreşti.

  Această organizare, aşa acum o vedeam noi, a unei întregi generaţii tinere româneşti, urma să fie secţia tinerească a organizaţiei politice L. A. N. C., cu scop de educaţie.

  Pentru noi, această concepţie zămislită între zidurile închisorii „Văcăreşti”, era un început de viaţă. Era ceva nou, ceva complet şi ca gândire şi ca organizare şi ca plan de acţiune, deosebit de tot ce gândiserăm mai înainte. Era un început de lume. O temelie pe care vom clădi de acum ani de-a rândul.

  La ieşire, urma să mergem pe la toate centrele universitare şi să împărtăşim studenţilor hotărârile noastre, arătându-le că manifestaţiile de stradă, ciocnirile, nu-şi mai au nici o raţiune în faţa noului plan. Ne însuşim manifestaţiile din trecut, nu negăm a fi fost ale noastre, nu ne este ruşine de ale, dar timpul lor a trecut. Va trebui să pornim cu toţii la o mare organizare care va aduce biruinţa.

  PEDEPSIREA TRĂDĂRII ŞI PROCESUL.

  Pe Moţa îl vedeam îngândurat. El mereu ne spunea că de vom ieşi de aici nu vom putea face nici un pas înainte fără pedepsirea trădătorului. Trădarea ne-a măcinat puterile neamului. Noi, românii, nu ne-am aşezat niciodată cu arma în mână în faţa ei; de aceea a prins rădăcini, de aceea trădători s-au înmulţit pe toate cărările, de aceea toată viaţa noastră de stat nu e decât o trădare permanentă de neam. Dacă nu rezolvăm problema trădării, opera noastră va fi compromisă.

  Mâine dimineaţă e procesul. Îl aşteptăm cu emoţie. În sfârşit acum se va hotărî cu noi.

  Suntem la cancelarie unde aşteptăm să ne vadă familiile. Erau părinţii lui Corneliu Georgescu, veniţi din Poiana Sibiului. La un moment dat intră şi Vemichescu. Moţa îl apucă de braţ ca şi cum ar vrea să-i spună ceva şi pleacă cu el în camera vecină, în birourile funcţionarilor.

  Peste câteva minute auzim şapte detunături de revolver şi strigăte. Ieşim pe sală. Moţa trăsese în Vemichescu pentru ca să pedepsească trădarea.

  Eu mă reped lângă el să-l apăr, căci era înconjurat de gardieni şi funcţionari care îl ameninţau. Lumea enervată se potoleşte. Noi suntem luaţi imediat şi încarceraţi, fiecare într-o celulă. Pe ferestruică observăm cum Vemichescu este