scos din infirmerie şi dus la spital pe targă. Începem să fluierăm cu toţii din celule imnul nostru de luptă „Studenţi Creştini din România Mare”, şi-l petrecem cu acest cântec până iese pe poarta închisorii.

  Peste două ore a sosit judecătorul de instrucţie, Papadopol. Ne cheamă pe rând sus. Noi toţi ne solidarizăm cu Moţa.

  A doua zi, după o noapte dormită pe ciment, am fost duşi la Tribunal. Situaţia noastră era acum foarte grea. Noi însă, în arestul din subsolul Tribunalului, am cântat tot timpul cântecele noastre de luptă.

  Procesul începe la ora unu. Încă de la ora zece, mii de studenţi şi cetăţeni au început să se adune în jurul Tribunalului. Pe la ora 12, au fost scoase toate regimentele din capital pentru a putea ţine piept mulţimii.

  La ora unu, am fost introduşi în sala Curţii cu Juraţi. Preşedintele Curţii era Dl. Davidoglu, iar procuror Dl. Racovicescu. Pe banca apărării se aflau: profesorul Paulescu, Paul Iliescu, Nelu Ionescu, Teodorescu, Donca Manea, Tache Policrat, Naum etc. Se trag juraţii la sorţi. Ni se citeşte ordonanţa definitivă într-o mare tăcere. Noi ascultăm. Ne dăm seama că se joacă soarta noastră. Ne vine rândul să vorbim. Începe interogatoriul. Noi recunoaştem totul, afară de faptul de a fi luat o hotărâre finală. Nu hotărâsem data, dar am arătat motivele care ne-au împins pe acest făgaş. Am arătat pericolul problemei jidăneşti şi am acuzat pe politicieni de trădare de neam şi corupţie.

  Cu toate întreruperile preşedintelui, noi am continuat până la capăt mărturisirile.

  Urmează un aspru şi în mai multe locuri nedrept şi insinuant rechizitoriu al procurorului. Simţim că balanţa a trecut de partea sa. Succesul acuzării nu ţinem mult, căci profesorul Paulescu îşi citeşte declaraţia într-o atmosferă de biserică, pe care o crea marele său prestigiu şi figura sa de sfânt. Declaraţia a fost scurtă, dar a desfiinţat rechizitoriul procurorului care se retrăgea jenat, parcă mai în fundul scaunului.

  S-a făcut o pauză: era acum 8 seara. Afară mulţimea aştepta în număr şi mai mare. Au vorbit strălucit: Nelu Ionescu, Tache Policrat etc. şi la urmă Paul Iliescu. Era acum 5 dimineaţa. Procurorul, printr-un nou rechizitoriu, încearcă să-şi refacă poziţia şi să-şi recâştige curtea. I se răspunde. La ora 6 aveam ultimul cuvânt. Suntem scoşi afară. Juraţii intră în deliberare. Noi aşteptăm, peste o jumătate de oră, care ni se pare lungă ca o jumătate de an. Peste puţin auzim urale. Un ofiţer ne aduce vestea:

  — Sunteţi achitaţi.

  Imediat apoi, am fost introduşi în sală, unde ni se citeşte verdictul de achitare. Lumea încă mai aştepta afară. La auzul achitării a izbucnit în urale şi cântece.

  Suntem puşi într-un automobil şi conduşi pe nişte străzi necunoscute la Văcăreşti, pentru îndeplinirea formalităţilor de eliberare.

  Ne luăm bagajele şi icoanele pregătindu-ne să ieşim din mormântul acela cu lungile lui nopţi de fremătare, cu suferinţele lui. Însă bietul Moţa rămâne şi mai departe, cine ştie până când, să se chinuiască de acum înainte singur.

  Trebuie să ne luăm rămas bun de la el. Îl îmbrăţişăm cu lacrimi în ochi şi ne despărţim cu adâncă durere. Noi plecam afară, iar el intra din nou în celulă, la secret. şi câte săptămâni de acum va mai trebui să stea acolo singur, pe cimentul acela!

  Ne-am dus la Dănulescu şi la Dragoş, să cerem iertare familiilor pentru supărarea pe care le-am pricinuit-o şi să le mulţumim pentru grija pe care au avut-o tot timpul cât am stat închişi.

  Apoi am plecat acasă, unde pe fiecare, mamele noastre cu întreaga familie ne-au primit cu lacrimi de bucurie în ochi.

  LA IAŞI.

  La Iaşi, nerăbdători, mă aşteptau camarazii cei mai tineri. Dintre colegii mei de an, nu mai găsisem pe nimeni. De astă toamnă până acum se răspândiseră toţi prin oraşele lor.

  Am dus icoana la biserica Sf. Spiridon şi am aşezat-o în altar.

  Rând pe rând m-am întâlnit cu toată lumea şi cu studenţii, bucurându-ne. Dar bucuria noastră n-a durat mult, căci plimbându-mă pe strada Lăpuşneanu cu cele două surori ale mele şi cu vreo 10 studenţi, a sărit poliţia, fără nici un motiv, asupra noastră şi au început să ne bată cu cauciucurile în cap şi cu paturile de armă.

  Provocaţi în modul acesta şi loviţi fără nici o vină în Iaşiul în care am dat atâtea lupte? În Iaşiul în care am învins iudeo-comunismul în Universitate la 1919, 1920 şi 1922? În Iaşiul în care am pus la respect şi am ţinut la distanţă ani de-a rândul jidănimea copleşitoare şi presa ei? Lovit în casă la mine?

  Atunci m-am întors să ripostez. Indignarea pare că îmi dăduse o putere de leu şi aş fi fost în stare să mă lupt cu toată poliţia. Dar studenţii şi studentele cu care eram, m-au prins unii de mâini, iar alţii mi-au apucat picioarele în braţe. Ţinut aşa, am căpătat câteva lovituri cu paturile de armă. Lumea care era pe trotuare a început să huiduiască poliţia şi să strige. Eu am plecat acasă amărât şi supărat pe cei ce m-au ţinut. Ei însă îmi spuneau:

  — Au ordin să te provoace şi dacă ripostezi, să tragă ca să scape de tine.

  După masă m-am dus împreună cu Gâmeaţă şi Radu Mironovici la un cămin, unde într-o cameră mare s-au adunat fruntaşii studenţimii. Ei au început să ne povestească cum au luptat şi ce au avut de îndurat timp de o jumătate de an de când nu ne mai văzusem. Cum au intrat la cursuri şi cum au procedat ca să nu fie umiliţi. Cum la 1 noiembrie, în ziua deschiderii, s-a adunat în aulă întreaga studenţime împreună cu toţi profesorii, s-a făcut serviciul religios, şi ce a spus studentul Lăzăreanu cu acest prilej.

  — Noi vom intra la cursuri, dar nu acum. Întâi facem un memoriu profesorilor noştri, senatului universitar şi aşteptăm un răspuns binevoitor.

  Ne-a povestit apoi cum s-a înaintat memoriul şi cum profesorii