universitari, în frunte cu prorectorul Bacaloglu, au înţeles să ţină în seamă cea mai mare parte din punctele memoriului. La 6 noiembrie, studenţimea a intrat la cursuri. Profesorii au ştiut să ocolească o umilire nedreaptă a studenţimii care luptase un an întreg pentru credinţa ei.

  Ne-au spus mai departe, cum ministrul Mârzescu a adus un om de-al său ca prefect de poliţie cu misiunea de a strivi mişcarea studenţească şi mişcare naţională din Iaşi. Cum acesta cu întreaga poliţie s-a pus în urmărirea mişcării.

  Însă, deoarece studenţii intraseră la cursuri şi se făcuse linişte şi neştiind în ce mod ar putea să-şi culeagă laurii şi să capete bani, prefectul a început să provoace.

  Ne povesteau mai departe, cum la 10 decembrie, studentele care mergeau spre Mitropolie au fost întâmpinate de poliţişti îmbătaţi, lovite cu cauciucurile, apucate de păr în văzul profesorilor universitari, târâte prin noroiul străzii. Cum, rând pe rând, studenţii au fost bătuţi. Cum la 10 decembrie studentul Gheorghe Manoliu, conducătorul corului, a fost lovit cu beţele peste fluierele picioarelor şi apoi arestat; cum acesta, ţinut la poliţia într-o stare de mare mizerie, s-a îmbolnăvit de gălbinare şi a murit în spital.

  Studenţii de la Iaşi trecuseră prin mari greutăţi timp de o jumătate de an.

  Noi, la rândul nostru, le-am povestit cele ce înduraserăm. Le-am adus aminte că aveam datoria să-l scoatem pe Moţa din închisoare.

  La urmă le-am făcut o expunere asupra planului nostru de viitor. Cum va trebui să organizăm întreaga noastră generaţie, s-o creştem şi s-o educăm într-un spirit eroic. Cum va trebui să izolăm politicianismul, pentru ca nici un tânăr să nu mai pătrundă în rândurile lui. Cum acesta va fi învins şi atunci va ajunge la guvern L. A. N. C. cu profesorul Cuza. Cum numai printr-un guvern naţionalist, expresie a conştiinţei, a forţei şi a sănătăţii noastre româneşti, se va putea rezolva problema jidănească, luându-se măsuri legale de proteguire a elementului românesc şi de înfrânare a acţiunii de cotropire a jidanilor; cum în crearea acestei conştiinţei, acestei forţe şi acestei sănătăţi, generaţia noastră are o mare şi sfântă misiune. Că noi, „Văcăreştenii”, ne-am hotărât să venim toţi la Iaşi, pentru a stabili aici centrul acestei acţiuni pe care s-o aşezăm sub protecţia Sfântului Arhanghel Mihail.

  Camarazii noştri au ascultat şi au primit cu mare bucurie planurile noastre de viitor.

  Pe urmă am vizitat pe profesorii: Cuza, Găvănescul, Şumuleanu etc., împărtăşindu-le şi lor aceste gânduri.

  UN AN DE MARI ÎNCERCĂRI.

  MAI 1924 – MAI 1925

  CĂMINUL CULTURAL CREŞTIN.

  Şedinţele noastre, în vederea planului ce urmăream, se făceau foarte anevoios, din cauza lipsei de local. Fiind toţi săraci, nu ne dădea mâna să închiriem două camere cel puţin, pentru începerea organizării tineretului. Şedinţele le ţineam într-o baracă de scânduri care se afla din timpul războiului în curtea d-nei Ghica. Într-o zi ne-am hotărât să ne facem singuri o casă de câteva camere. Cum?

  Am adunat la 6 mai 1924 vreo 60 de tineri, studenţi şi elevi de liceu (membrii primei frăţii de cruce care luase fiinţă la Iaşi). Iată cum le-am vorbit:

  — Dragi camarazi, cât timp o să ne mai chinuim, ţinând şedinţele noastre în acesta barăci? Până acum, studenţimea română avea dreptul să se întrunească în Universitatea sa. Noi am fost izgoniţi din ea. Până ieri aveam dreptul să ne întrunim în cămine. Am fost alungaţi. Astăzi, am ajuns în nişte barăci de lemn, dărăpănate, în care ne plouă. În toate oraşele, studenţimea este ajutată în scopurile ei nobile. Aici n-are cine să ne ajute. Pentru că lumea din jur este compusă din populaţie jidănească vrăjmaşă şi din politicieni sterpi la suflet. Românii noştri sunt împinşi la periferia oraşelor, trăind într-o neagră mizerie. Suntem singuri. Puterea de a ne croi o altă soartă şi acum ca şi mâine, nu vom găsi-o decât în noi. Trebuie să ne învăţăm cu această idee, că de la Dumnezeu şi până la noi nu mai este nimeni care să ne ajute.

  De aceea nu există altă dezlegare decât de a ne face singuri, cu braţele noastre, casa de care avem nevoie. Desigur, nici unul dintre noi n-am zidit case şi nici n-am făcut cărămizi. Înţeleg că ne trebuie în primul rând curajul de a sfărâma mentalitatea în care creştem noi, mentalitatea care face pe tânărul intelectual să-i fie ruşine, de a doua zi după ce a devenit student, să mai ducă un pachet în mână pe stradă. Ne trebuie curajul şi voinţa de a porni de la nimic. Voinţa de a răsturna obstacolele şi înfrânge greutăţile.

  Olimpiu Lascăr, un mic antreprenor cu suflet mare, care avea casă la Ungheni, m-a întărit în ideea mea, spunându-ne:

  — Domnilor, eu vă propun să mergeţi şi să faceţi cărămizile la Ungheni, pe malul Prutului. Am un loc şi vi-l cedez Dv. Vă pun casa mea la dispoziţie.

  Am primit propunerea. Dar n-aveam bani de drum până la Ungheni. Ne trebuiau trei sute de lei pentru vreo două zeci de persoane. Aceşti bani ni i-a dat tot Olimpiu Lascăr.

  PRIMA TABĂRĂ DE MUNCĂ

  8 MAI 1924

  În ziua de 8 mai am plecat, unii cu trenul, alţii pe jos. Total 26.

  N-aveam nimic: nici sape, nici un fel de unealtă, nici bani, nici mâncare. Am tras la Lascăr, care ne aştepta bucuros.

  — Bine aţi venit, Domnilor, căci târgul Ungheni e plin ca un stup de jidani. Poate, văzându-vă, îşi vor mai tăia din obrăznicie. Noi, o mână de creştini, suntem terorizaţi de ei.

  În sfârşit s-au format mai multe delegaţii care să meargă pe la casele creştinilor să ceară cu împrumut sape, hârleţe şi alte unelte trebuitoare. A doua zi ne-am dus la locul de pe malul Prutului. Preotul satului ne-a făcut o rugăciune. Mai mult de o săptămână am muncit cu toţii, să ajungem la pământul sănătos, căci spre nenorocul nostru pe locul acela, timp de 50 de ani tot târgul aruncase gunoi care