ajunsese în unele locuri până la 2 m grosime. Ajutaţi de câţiva cărămidari de meserie, dintre care mi-aduc cu drag aminte de moş Chiroşca, am început să frământăm lutul şi să facem cărămizi. Eram împărţiţi în echipe de câte 5 şi fiecare făceam câte 600 de cărămizi, în total 3.000 de cărămizi pe zi. Mai târziu, când numărul nostru a crescut, făceam şi mai multe, muncind de la 4 dimineaţa până seara. Problema cea mai mare era masa. La început ne-au ajutat oamenii din Ungheni, mai târziu ne-au venit alimente şi de la Iaşi. Bătrânii, atât profesorul Cuza cât şi profesorul Şumuleanu, priveau cu oarecare neîncredere încercarea noastră. Găseau că e ceva copilăresc, că nu vom putea ajunge la nici un rezultat, După un timp însă au început să aprecieze ceea ce făceam şi să ne ajute.

  Când a venit Corneliu Georgescu la Iaşi, retrăgându-se de la Universitatea din Cluj, unde făcuse un an la Farmacie, de comun acord cu ceilalţi, am dat la cărămidărie cei 17.000 lei pe care îi strânsesem noi din donaţii, cât timp am stat la Văcăreşti.

  Totuşi problema hranei fiind grea, am luat în Iaşi o grădină de 1 ha de la d-na Ghica spre a semăna, cu alte echipe de studenţi, zarzavaturi şi cele necesare hranei la Ungheni, aşa încât munca noastră era acum împărţită în două: o parte din studenţi lucrau la Ungheni, o alta la Iaşi la grădină. Studenţii făceau cu schimbul: fiecare câte trei-patru zile.

  Prima noastră tabără de muncă a avut efectul unui început de revoluţie în mentalitatea curentă. Toată lumea din jur – ţărani, muncitori şi, nu mai puţin, intelectuali – se aduna plină de curiozitate să ne privească. Această lume era învăţată să-i vadă pe studenţi plimbându-se eleganţi pe strada Lăpuşneanu sau cântând cântece de veselie în jurul meselor din berării, în ceasurile lor libere. Acum îi privea cum frământă lutul cu picioarele, plini de noroi până la brâu, cum cară apă din Prut cu căldările, cum stau aplecaţi pe sapă sub arşiţa soarelui. Lumea asista la sfârşitul unei mentalităţi stăpânitoare până atunci: e ruşine pentru un intelectual să muncească cu braţele, mai ales în muncile greoaie, rezervate în trecut robilor sau claselor dispreţuite.

  Cei dintâi care au înţeles valoarea, din acest punct de vedere, a taberei, au fost tocmai cei din clasele dispreţuite.

  Ţăranii şi muncitorii, despărţiţi sufleteşte de celelalte categorii şi sfioşi, pentru că munca lor nu era preţuită, s-au luminat la faţă, văzând în aceasta, din primul moment, un semn al preţuirii muncii istovitoare şi a preţuirii lor.

  Ei s-au simţit onoraţi şi poate au întrezărit în viitor zile mai bune pentru ei şi pentru copiii lor.

  De aceea, din puţinul pe care-l aveau, ne aduceau zilnic, cu drag, hrană.

  Viaţa studenţească curgea liniştită, manifestaţii şi incidente nu mai erau. Munceam plini de voie bună, de nădejdi, cu gândul că în curând vom avea casa noastră.

  O NOUĂ LOVIRE.

  Într-o zi a venit tatăl meu la Iaşi şi m-am dus să-l văd.

  Pe la 10 seara mă întorceam acasă. La un restaurant din Piaţa Unirii aud scandal. Mă opresc să văd ce este. Doi studenţi, fraţii Tutoveanu din Bârlad, avuseseră un conflict cu profesorul Constantinescu-Iaşi. Sosise prefectul de poliţie la faţa locului, le pusese cătuşe la mâini şi-i ducea spre poliţie, lovindu-i. Eu, fără să spun ceva, mă uitam la acest tablou, cuprins de durere.

  Observ că vine spre mine comisarul Clos, însoţit de 3-4 poliţişti. Apropiindu-se la doi paşi, îmi strigă:

  — Ce cauţi pe stradă la ora asta, derbedeule?

  Stau şi mă uit la el nedumerit. Pentru că el mă cunoştea de atâţia ani, nici nu mi-am închipuit, că ar putea vreodată să mi se adreseze astfel. Am crezut că mă confundă cu cineva. Dar mă văd apucat de gât şi îmbrâncit înapoi. Şi iarăşi:

  — Te mai uiţi încă la mine, haimana?… escrocule!…

  Eu nu am spus nimic, dar am rămas pe loc, uitându-mă la el. Atunci, din lovitură în lovitură, urmat de cei patru poliţişti, m-au dus peste 30 de metri, până în colţ la Smirnov. Aici mi-am scos pălăria din cap, i-am salutat şi le-am spus:

  — Vă mulţumesc, Domnilor.

  Rănit în suflet, înecat de durere şi ruşinat, m-am dus acasă unde m-am chinuit toată noaptea. Pentru a doua oară în viaţă eram lovit, în interval de o lună. M-am stăpânit. Dar voi, asupritori din toată lumea, nu contaţi pe puterea de stăpânire a omului, pentru că cel ce se stăpâneşte, la urmă răbufneşte îngrozitor.

  A doua zi am povestit tatălui meu ceea ce păţisem.

  — Lasă-l în pace, mi-a zis. Să nu faci nimic. A trage două palme unui asemenea individ este a-ţi murdări palmele. Va sosi şi timpul judecăţii lui. Probabil că sunt puşi să vă provoace. Dar tu trebuie să-ţi păstrezi calmul şi să te fereşti de a mai umbla singur.

  I-am primit sfatul. Dar un om lovit pare că nu mai este om. Se simte ruşinat, dezonorat. Purtam această ofensă ca un pietroi pe inimă.

  Dar peste câteva zile avea să vină şi mai rău.

  COPLEŞIT DE LOVITURI LA GRĂDINĂ.

  Terminasem de săpat grădina. Venisem de la Ungheni să punem roşii. În dimineaţa de 31 mai, la orele cinci, erau în front, gata să înceapă lucrul, 50 de studenţi. Făcusem apelul. Nu terminasem bine, când observ câţiva soldaţi prin dosul grădinii. Apoi un număr de peste 200 năvălesc în curte încărcând armele. Ne înconjoară. Eu spun băieţilor:

  — Toată lumea stă pe loc şi nu face nimic.

  În acelaşi minut văd dinspre poartă ca un nor negru, vreo 40 de persoane, venind în pas alergător, cu revolvere în mână, scoţând strigăte şi înjurând. Era prefectul Manciu cu poliţia. În scurt timp au fost lângă noi. Doi comisari de poliţie îmi pun trei revolvere în frunte. Se uită la mine cu ochii injectaţi şi mă înjură. Manciu strigă:

  — Legaţi-l