Mă loveşte. Alţi doi se reped la mine, îmi scot brâul cu forţa, mă leagă cu mâinile la spate cât de strâns pot. Apoi simt o lovitură trasă pe la spate, cu pumnul în maxilarul drept. Un altul, Vasile Voinea, se apropie şi-mi şopteşte la ureche:

  — Până deseară te omorâm. Nu mai ajungi tu să dai jidanii afară!

  Mă înjură şi-mi trage un picior. Au urmat mai multe lovituri peste faţă, după care unii m-au scuipat în obraz. Tot frontul nostru, fixat şi el între arme şi revolvere, stătea nemişcat şi se uita la mine, fără să-mi poată veni în ajutor. De sus coborâse D-na Ghica, întrebând:

  — Ce-i asta, Domnule Prefect?

  Acesta i-a răspuns:

  — Te arestez şi pe d-ta!

  Mai al o parte, am zărit şi pe procurorul Buzea, asistând la cele ce se petreceau.

  Apoi cu revolverele în mână au percheziţionat pe rând pe cei din front. Cine se mişca era lovit şi trântit la pământ.

  După aceasta, pe mine m-au pus la 10 m înainte, încadrat de 8 jandarmi cu baionetele la armă; pe ceilalţi i-au încadrat la fel între 200 de jandarmi. Şi ne-au pornit. Eu mergeam înainte, legat cu mâinile la spate şi scuipat în obraz, iar ceilalţi în urma mea. Am fost purtaţi aşa pe toată strada Carol, prin faţa Universităţii, pe str. Lăpuşneanu, Piaţa Unirii şi Cuza-Vodă, până la Prefectura de Poliţie.

  Prefectul şi cu poliţiştii mergeau pe trotuar frecându-şi mâinile. Jidanii ieşeau plini de mulţumire în uşile prăvăliilor şi-i salutau respectuos. Eu, de supărare, aproape nu mai vedeam înaintea ochilor. Simţeam că de acum s-a sfârşit totul. Câţiva elevi de liceu din cursul superior, trecând pe lângă mine, s-au oprit şi m-au salutat. Au fost imediat prinşi, loviţi şi introduşi între cordoane.

  După ce am fost purtaţi aproape 2 km prin mijlocul oraşului şi prin faţa populaţiei jidăneşti, în această stare de umilire îngrozitoare, a fost băgaţi la Prefectura de Poliţie. Pe mine m-au aruncat aşa legat într-o încăpere infectă, iar ceilalţi au fost ţinuţi în curte.

  SUS, ÎN CABINETUL PREFECTULUI.

  Acolo sus, în cabinetul prefectului, tinerii prizonieri din curte erau chemaţi la interogatoriu unul câte unul. Prefectul stătea la birou, iar ceilalţi, peste 30 la număr, pe scaune în jurul său.

  — Ce v-a spus Codreanu?

  — Nu ne-a spus nimic, Domnule Prefect, răspundea tânărul student sau elev.

  Cel interogat era descălţat de ghete şi legat cu lanţuri la picioare. I se introducea între picioare o armă şi apoi era ridicat cu tălpile în sus, arma fiind ţinută pe umeri de doi soldaţi. Manciu dezbrăcat de haină începea să bată la tălpi cu o râncă de bou. Sărmanii copii, spânzuraţi cu capul în jos şi loviţi peste tălpile picioarelor, neamiputând suporta durerile, începeau să răcnească.

  Văzându-se în faţa călăilor de comisari, rânjind cu poftă la înfiorătorul tablou – în care copiii neamului românesc erau torturaţi de nişte canalii plătite de duşmani – departe de orice inimă care să plângă şi să intervină pentru ei, strigau:

  — Ajutor!

  Atunci, comisarul Vasiliu îi băga cu capul într-o căldare cu apă pentru ca să nu se audă afară strigătele de durere şi disperare.

  Când, în sfârşit, durerile ajungeau la culme şi simţeau că trupurile lor nu mai puteau suporta loviturile, atunci strigau că declară totul.

  Prefectul trecea la masă în aşteptarea destăinuirilor, iar ei, dezlegaţi de lanţuri, priveau ameţiţi în jur. Apoi izbucneau în plâns şi cădeau în genunchi în faţa prefectului:

  — Iartă-ne, Domnule, căci nu ştim ce să declarăm.

  — Nu? Nu ştii? Mai ridicaţi-l odată, striga comisarilor şi jandarmilor.

  Şi bietul copil, cu inima îngheţată, privea cum i se fac din nou preparativele supliciului.

  Din nou ridicaţi pe armă şi spânzuraţi cu capul în jos şi cu picioarele în sus. Din nou lovituri peste picioare. Din nou simţeau cum cad peste tălpile lor una câte una râncile prefectului nemilos. Tălpile deveneau negre de sânge ca abanosul şi picioarele umflate, încât tinerii nu se mai puteau încălţa. Printre cei schingiuiţi astfel au fost: copilul actualului procuror de Ilfov, Dimitriu, băiatul maiorului Ambrozie, căruia i s-a spart timpanul şi care a ajuns şi el comisar la aceeaşi prefectură de poliţie şi alţii.

  Bătuţi în modul acesta, erau duşi într-o cameră separată, secretă. Pe la orele 9 m-au chemat pe mine. Cu mâinile legate şi amorţite m-au dus sus într-o cameră doi jandarmi. Acolo, la birou, stătea prefectul, iar în jurul lui, pe scaune, peste 30 de persoane, comisari, subcomisari şi agenţi.

  M-am uitat în ochii lor. Poate din toţi voi găsi pe vreunul cu durere. Nimic! O satisfacţie generală. Surâdeau: şeful Siguranţei, Botez, Dimitriu, directorul Prefecturii, comisarul Vasiliu, Clos şi ceilalţi.

  Prefectul ia o coală de hârtie. Îmi scrie numele. Apoi:

  — Cum te cheamă exact?

  — Sunt Corneliu Codreanu, student la doctoratul juridic şi avocat în acelaşi barou cu Dv.

  — Pune-ţi-l jos.

  Trei, cu inima de slugă, se reped şi mă trântesc jos, în faţa biroului.

  — Descălţaţi-l de ghete!

  Doi mă descalţă, unul de o gheată şi unu de alta.

  — Puneţi-i lanţuri!

  Îmi leagă picioarele în lanţuri.

  Le spun:

  — Domnule prefect, acum eşti d-ta mai puternic, stăpân pe viaţă şi pe moarte, dar mâine când voi ieşi de aici, mă voi răzbuna pe d-ta şi pe d-lui care m-a înjurat.

  În acest moment aud zgomot şi glasuri în sală.

  Veniseră profesorul Cuza, profesorul Şumuleanu şi părinţi de ai copiilor: col. Nădejde, maior Dumitriu, Butnariu, maior Ambrozie şi alţii, cu procurorul şi cu medicul legist, profesor universitar Bogdan.

  Prefectul şi cu ceilalţi sar de pe scaune şi ies pe sală.

  Aud pe prefect:

  — Ce căutaţi aici? Vă poftesc să ieşiţi afară!

  Aud glasul profesorului Cuza:

  — Pe cine dai D-ta afară? Am venit în vizită la D-ta