— Jandarmi, daţi-i afară!

  Profesorul Şumuleanu se postează la uşa camerei în care erau închişi cei bătuţi şi spune:

  — Domnule procuror, un plecăm de aici până nu ni se deschide această cameră!

  Mai mulţi comisari:

  — Nu e nimeni în camera asta. E goală.

  Profesorul Şumuleanu:

  — Să se deschidă acum această cameră!

  Cu intervenţia procurorului se deschide camera şi şase tineri sunt scoşi aproape pe braţe de părinţii lor şi introduşi în cabinetul prefectului. Medicul legist, profesorul Bogdan, cercetează pe toţi şi eliberează certificate medicale. Peste câteva ore sunt eliberaţi toţi ceilalţi din curte. Eu sunt însă reţinut două zile, după care sunt trimis la judecătorul de instrucţie.

  Îmi dă drumul. Îi spun:

  — Domnule judecător de instrucţie, dacă nu mi se va face dreptate, am să mi-o fac eu singur.

  M-am dus acasă. Acolo a venit profesorul Cuza cu Liviu Sadoveanu:

  — Am auzit că ai spus că vrei să-ţi faci singur dreptate. Să nu faci una ca asta. O să raportăm la minister şi o să cerem anchetă. Nu se poate să nu ni se dea satisfacţie.

  Eu eram zdrobit sufleteşte. Mi s-au năruit toate planurile. Am lăsat în voia sorţii şi cărămidăria şi am plecat cu primul tren în Bucovina la Câmpulung. De acolo, pe cărările înverzite, m-am ridicat încet în munte, ducând poveri în suflet, durerile umilinţei de ieri şi chinurile nelămuririi pentru ziua de mâine.

  Pare că nu mai aveam nici un prieten în lume în afară de muntele acesta: Rarăul, cu schitul de pe el. Sus, m-am oprit la aproape 1.500 m înălţime. Privesc peste munţi şi peste dealuri la sute de kilometri, dar nici o privelişte nu-mi putea alunga dinaintea ochilor priveliştea infamiei şi umilirii la care am fost expus, alături de tinerii mei camarazi. Plânsul lor îl auzeam şi acum şi mă durea.

  Se înserează!

  Nici o ţipenie de om. Numai copaci şi vulturi care ţipă la stânci.

  Cu mine nu am decât sumanul şi o pâine. Mănânc puţină pâine şi beau apă dintr-un izvor care şerpuieşte printre pietre.

  Îmi adun lemn cu lemn şi-mi fac un adăpost. O colibă. Aici în această locuinţă am rămas o lună şi jumătate. Puţina hrană de care aveam nevoie, mi-o aduceau ciobanii de la stâna lui moş Piticaru.

  Stăteam pe gânduri şi-mi era ruşine să mă dau jos printre oameni. Oare ce păcate voi fi făcut de mi-a trimis Dumnezeu această nenorocire pe cao, tocmai acum când voiam să încep un plan aşa de mare şi frumos?

  Îi scriu lui Moţa: „Nu ştiu ce am: parcă nu mai sunt eu! M-a părăsit norocul. Mă urmăreşte pas cu pas nenorocul de o bucată de vreme; de orice mă apuc, îmi merge rău. Şi când în luptă nu te mai slujeşte norocul, încep să te părăsească toţi cei din jur. Cu 30 de victorii îi aduni, e suficient o singură înfrângere ca să te prăsească.”

  Sufletul îmi era străbătut de îndoieli. Eram la răspântie de drumuri. Luptam pentru ţară şi eram trataţi ca inamici ai neamului. Eram loviţi fără milă de guvern, de poliţie, de jandarmi, de armată.

  Să întrebuinţăm şi noi forţa? Ei sunt Statul: cu zeci de mii, cu sute de mii. Noi, o mână de tineri, cu trup istovit de greutăţi, de foame, de frig, de închisoare. Ce forţă suntem noi, ca să putem avea măcar o mică şansă de victorie? Dacă încercăm, vom cădea striviţi. Şi la urmă, Ţara zăpăcită de presa jidănească, va zice că am fost nişte nebuni.

  Să nu întrebuinţăm violenţa şi forţa, cum o întrebuinţează ei? Te provoacă, îţi schingiuiesc oamenii, ţi-i împrăştie şi te omoară.

  Să ne lăsăm omorâţi? Dar până la vârsta noastră, noi n-am apucat să scriem nimic şi lumea nici măcar nu va şti pentru ce ne-au omorât.

  Mai bine să plecăm cu toţii din ţară. Să plecăm şi să blestemăm; să pribegim prin lumea largă. Mai bine să cerşim din ţară în ţară, decât să fim umiliţi aici pe pământul nostru, până la ultima expresie a umilirii.

  Sau să cobor de aici cu arma în mână şi sa fac dreptate.

  Să înlătur fiara care s-a pus de-a curmezişul drumului şi a vieţii unui neam. Dar ce mai facem cu planurile noastre după aceea? Voi muri, atunci pe loc, ori voi muri în închisoare; căci eu nu mai pot rezista regimului din temniţă. Mie-mi place libertatea. Dacă nu o am, mor. Dar cu Moţa ce fac? Căci o astfel de încercare înseamnă sacrificare mea şi sacrificare lui Moţa, ale cărui sorţi de achitare vor scădea complet. Tot grupul nostru va fi sfărâmat. Degeaba toate gândurile noastre, toate planurile de organizare; totul se sfârşeşte aici.

  O lună jumătate, stând acolo în vârful muntelui, m-au chinuit aceste gânduri fără să le pot da o dezlegare. De griji, de chinuri, începuse să mă doară pieptul şi simţeam cum mi se sleiesc puterile.

  Eu fusesem un om aprig, căruia nimeni nu-i stătea înainte. Aveam siguranţă şi încredere în puterile mele. Oriunde mă duceam, învingeam. Acum mă încovoiaseră greutăţile vremii!

  Mă cobor. Las totul în voia sorţii; au nu pot să dau nici o dezlegare. De acum însă umblu cu revolverul la mine. Şi la cea dintâi, cea mai mică provocare, trag; de la această hotărâre nu mă va mai clinti nimeni.

  Plec la cărămidărie. Acolo, Grigore Ghica, rămas şef, şi-a făcut datoria în mod exemplar. Numărul cărămizilor se înmulţise în mod simţitor. Se făcuseră două cuptoare de câte 40.000 de cărămizi. Era pe 15 iulie. Băieţii m-au primit cu duioşie. Pe şantier nu se întâmplase nimic deosebit.

  La Iaşi am găsit schimbări. Comisarii care nu avea ghete în picioare, erau acum înnoiţi din tălpi până în creştet. Îmbrăcaţi de jidănime. Prefectura de poliţie avea automobil pus al dispoziţie de jidani.