Aceştia se simţeau stăpâni absoluţi. Erau de o obrăznicie pe care nu o mai întâlnisem de la 1919, din timpul mişcărilor comuniste, când se credeau în ajunul revoluţiei şi fiecare jidănaş de peste Prut sau din Iaşi îşi lua aere de comisar al poporului.

  ÎNCERCAREA DE SFĂRÂMARE A BLOCULUI NOSTRU.

  Puterea iudeo-liberală a auzit de blocul nostru, de legământul făcut la Văcăreşti. Ea îşi dădea seama că în jurul acestui bloc studenţimea se va ridica unitară. Nici nu înspăimântă mai mult pe jidani decât unitatea perfectă: blocul sufletesc al unei mişcări, al unui popor. De aceea ei vor fi necontenit pentru „democraţie” care are un singur avantaj şi acela pentru inamicul naţiei. Pentru că democraţia va sparge unitatea şi blocul sufletesc al unui neam şi în faţa unităţii şi solidarităţii perfecte a iudaismului din ţară şi din întreaga lume, naţia, divizată în partidele democraţiei, se va prezenta dezbinată şi va fi înfrântă.

  Tot astfel şi în mişcarea studenţească: până acum, nefiind o unitate perfectă, jidanii găseau fracţiuni sau conducători pe care îi convingeau masonic, adică le sugerau anumite idei, care nu aveau alt rost decât acela de a dezbina.

  Or, grupul nostru se prezenta într-o unitate nezdruncinată şi cu posibilităţi de a strânge în jurul său întreaga mişcare studenţească.

  Şi atunci, ne pomenim cu o nesfârşită serie de minciuni şi de intrigi ţesute cu grijă, cu scopul de a-l rupe pe Moţa de mine şi pe ceilalţi unul de altul.

  Jidanii găseau în mijlocul studenţimii elemente slabe pe care le întrebuinţau – fără ca ele să-şi dea seama – ca unelte. Făcându-se că li se încredinţează mari secrete, lansau intrigi. Acestea ajunseseră să prindă până şi la părinţi, care deveniseră, unii dintre ei, cei mai îndârjiţi adepţi ai ruperii legăturilor fiilor lor cu acest grup.

  Cum am putut rezista? Numai datorită prevederilor noastre de la Văcăreşti. Noi ne-am dat seama, din primul moment, că vom primi şi acest atac clasic întrebuinţat de masonerie şi iudaism. Ne-am pus în gardă. Aşa încât, în momentul în care el s-a afirmat, noi am rezistat chiar în contra celor mai apropiate rude. Imediat când se semnala o intrigă, ne adunam şi o comunicam grupului întreg.

  Dau cu această ocazie un sfat tuturor organizaţiilor, atrăgându-le atenţia asupra acestui sistem care se întrebuinţează frecvent şi pretutindeni. Pentru pararea atacului: a) a nu se da niciodată crezare ori de unde ar veni informaţia; b) a se comunica imediat încercarea de intrigă grupului respectiv, persoanelor vizate şi şefilor. În modul acesta atacul va fi respins.

  LOGODNA.

  La cărămidăria de la Ungheni, la 10 august 1924, în mijlocul camarazilor şi al părinţilor, am făcut logodna cu d-ra Elena Ilinoiu, fiica d-lui Constantin Ilinoiu, controlor la calea ferată. Un om de o mare bunătate şi de o mare delicateţe sufletească. În casa lor m-am mutat după aceea şi m-au primit cu braţele deschise, pe lângă cei cinci copii pe care îi mai aveau. familia aceasta mi-a fost un sprijin permanent în lupta pe care o duceam, prin îngrijirea şi întreţinerea ce mi-au asigurat-o tot timpul.

  La 13 septembrie m-am dus acasă, la Huşi, şi mi-am sărbătorit în casa părintească ziua numelui şi a naşterii.

  Împlineam 25 de ani.

  PROCESUL MOŢA-VLAD.

  La 26 septembrie 1924, se fixase spre judecare procesul lui Moţa şi al studentului Leonida Vlad care procurase revolverul. Acesta se predase şi el după câteva zile şi rămăsese arestat tot timpul cu Moţa.

  Am plecat la Bucureşti. Acolo au început dezbaterile în faţa Curţii cu Juraţi. Moţa şi-a susţinut cu tărie tema, că trădarea trebuie pedepsită. Opinia publică sătulă de trădători, urmărea cu viu interes şi cu entuziasm desfăşurarea procesului. Ea vedea în gestul lui Moţa un început de acţiune în contra trădătorilor şi o dovadă de sănătate morală. Gestul lui apărea ca o lumină în mijlocul vieţii româneşti, în care, veac de veac, luptătorii pentru neam au fost doborâţi prin trădare.

  Întreaga studenţime de la toate universităţile a făcut mari manifestaţii pentru achitarea lui. La Bucureşti, în jurul Tribunalului, erau masaţi din nou mii de oameni, care doreau o viaţă nouă pentru ţara lor şi cereau eliberarea lui Moţa.

  În zorii zilei, justiţia populară a adus un verdict de achitare, primit în întreaga ţară cu un mare entuziasm.

  Moţa, după ce-şi vede părinţii, părăseşte Clujul şi se stabileşte la Iaşi, conform legământului nostru.

  ÎN JURUL CELOR PETRECUTE LA GRĂDINĂ.

  Nelegiuirile de la 31 mai ne-au strivit sufleteşte prin loviturile, umilinţa şi dezonoarea la care am fost expuşi. O rană deschisă, care se adâncea tot mai mult, ne consuma viaţa şi parcă ne atrăgea spre mormânt.

  Umilirea pe care o simţi când ai fost dezonorat, tu şi toţi ai tăi, îţi dă un sentiment de profundă durere, care te face să ocoleşti lumea din cauza ruşinii de a te mai întâlni cu ea. Pare că simţi că această lume te dispreţuieşte, râzându-ţi în faţă, că n-ai fost capabil să-ţi aperi onoarea; că primejduieşti însăşi societatea, lăsând să se creadă, prin laşitatea ta, că un zbir are putinţa, nepedepsit, să o dezonoreze şi să o lovească după bunul său plac.

  Aceste dureri creşteau în măsura în care încercările noastre de a căpăta o satisfacţie legală erau respinse cu un cinism care ducea la disperare. La procesele pe care cei lezaţi le intentaseră, aceştia riscau să fie bătuţi din nou de poliţie, de astă dată în chiar pretoriul justiţiei şi chiar în faţa judecătorilor. Iar la urmă, ieşeau condamnaţi reclamanţii.

  Faptul petrecut la 31 mai n-a rămas fără răsunet. Extrag din ziare mai jos ecoul acestor fapte în lumea românească şi în acelaşi timp încercările ei de a căpăta o satisfacţie.

  „Universul” din 8 iunie 1924, publică sub titlul:

  POLIŢIA DIN IAŞI.

  STUDENŢII AU FOST BĂTUŢI DE ÎNSUŞI PREFECTUL POLIŢIEI

  „Ni-l închipuim pe Dl. Manciu, prefectul poliţiei din Iaşi, ca pe unul din cei mai străluciţi poliţişti ai veacului trecut, ilustrat prin violenţă şi