Habitatul a rezistat furtunii fără nicio problemă. Afară, lucrurile nu mai sunt așa roz. Nu găsesc antena parabolică; probabil că a fost dusă de vânt la kilometri depărtare.

VAM-ul a dispărut, firește. Colegii mei de echipă l-au luat la Hermes. Însă jumătatea inferioară (platforma de aterizare) e încă aici. N-ai de ce să-l mai iei, când cel mai mare dușman e greutatea. Include trenul de aterizare, instalația de combustibil și orice altceva a considerat NASA că nu e necesar pentru întoarcerea pe orbită.

VCM-ul e răsturnat pe-o parte și are o spărtură în carcasă. Se pare că furtuna a smuls apărătoarea parașutei de rezervă (pe care n-a trebuit s-o folosim la aterizare). Odată ce parașuta a fost expusă, a târât VCM-ul dintr-o parte în alta, lovindu-l de toți bolovanii din zonă. Nu că VCM-ul mi-ar folosi prea mult. Propulsoarele lui nu pot ridica nici măcar propria greutate. Dar mi-ar fi putut fi util pentru piese. Mi-ar putea fi încă.

Ambele rovere sunt pe jumătate îngropate în nisip, dar altminteri sunt în stare bună. Garniturile de presiune sunt intacte. E de înțeles. Dacă se abate o furtună, procedura operațională e să te oprești pe loc și să aștepți să treacă. Sunt făcute să reziste la situații extreme. Într-o zi sau două de muncă o să le pot scoate la lumină.

Am pierdut comunicarea cu stațiile meteo, aflate la un kilometru distanță de habitat, în patru direcții diferite. E foarte posibil să fie în stare perfectă de funcționare. Sistemul de comunicații al habitatului e atât de slab acum, încât probabil că n-ar ajunge nici măcar la un kilometru..

Sistemul de celule solare a fost acoperit cu nisip, ceea ce îl face inutilizabil (pont: celulele solare au nevoie de lumina soarelui ca să producă electricitate). Dar după ce-o să mătur nisipul, o să-și recapete integral eficiența. Indiferent ce-o să ajung să fac, o să am suficient curent. Două sute de metri pătrați de celule solare, cu celule de combustie cu hidrogen care să producă suficiente rezerve. Tot ce trebuie să fac e să le mătur o dată la câteva zile.

În interior totul e grozav, grație structurii robuste a habitatului.

Am rulat un diagnostic complet al oxigenatorului. De două ori. E perfect. Dacă pățește ceva, există o rezervă pe care o pot folosi pe termen scurt. Dar e numai pentru urgențe, cât repar instalația principală. Rezerva nu descompune de fapt dioxidul de carbon ca să recapteze oxigenul. Absoarbe doar dioxidul, cum fac și costumele spațiale. E făcută să dureze cinci zile înainte ca filtrele să fie saturate, ceea ce înseamnă treizeci de zile pentru mine (o singură persoană care respiră, în loc de șase). Așa că sunt cumva asigurat din punctul ăsta de vedere.

Recuperatorul de apă funcționează și el bine. Veștile proaste sunt că nu există unul de rezervă. Dacă n-o să mai meargă, o să beau apă din rezervă până montez o distilerie rudimentară ca să fierb urină. În plus, o să pierd o jumătate de litru de apă pe zi prin respirație, asta până ce umiditatea din habitat o să ajungă la valoarea maximă, iar apa o să apară prin condens pe toate suprafețele. Atunci o să ling pereții. Ura! În orice caz, deocamdată nu sunt probleme cu recuperatorul de apă.

Deci, da. Mâncare, apă, adăpost, toate rezolvate. O să încep să raționalizez imediat alimentele. Mesele sunt deja aproape de minimum, dar cred că pot să mănânc trei sferturi de porție la o masă și să fiu în continuare în regulă. Asta mi-ar transforma cele trei sute de zile cu hrană în patru sute. Scotocind prin sectorul medical, am găsit principalul recipient cu vitamine. Sunt suficiente multivitamine în el cât pentru ani de zile. Deci n-o să am probleme de nutriție (deși tot o să mor de foame când se termină mâncarea, indiferent câte vitamine iau).

Sectorul medical are morfină pentru urgențe. Și există destulă pentru o doză letală. N-am de gând să mor încet de foame, fiți siguri. Dacă ajung în acel punct, o să aleg o soluție mai ușoară.

Fiecare ins din cadrul misiunii avea două specializări. Eu sunt botanist și inginer mecanic; în esență, depanatorul care se juca cu plantele. E posibil ca ingineria mecanică să-mi salveze viața dacă se strică ceva.

M-am gândit cum să ies viu din chestia asta. Nu e pierdută orice speranță. În vreo patru ani, oamenii se vor întoarce pe Marte, când sosește Ares 4 (presupunând că n-au anulat programul ca urmare a „morții” mele).

Ares 4 o să aterizeze în craterul Schiaparelli, care e cam la 3.200 de kilometri de unde mă aflu eu în Acidalia Planitia. N-am cum să ajung acolo de unul singur. Dar dacă aș putea comunica, ar fi posibil să fiu salvat. Nu sunt sigur cum s-ar descurca ei cu resursele disponibile, dar NASA are o mulțime de oameni isteți.

Deci acum asta e misiunea mea. Să găsesc o modalitate de comunicare cu Pământul. Dacă nu reușesc asta, să găsesc o modalitate de comunicare cu Hermes când revine peste patru ani, cu echipajul Ares 4.

Sigur, n-am idee cum o să supraviețuiesc patru ani cu mâncare pentru un an. Dar s-o luăm pe rând. Deocamdată sunt bine hrănit și am un scop: să repar naibii radioul.

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 10

Ei bine, am făcut trei EVA-uri și n-am găsit nicio urmă a antenei parabolice.

Am dezgropat unul dintre rovere și am făcut o plimbare îndelungată împrejur, dar după mai multe zile de rătăcit cred că e cazul să renunț. Probabil că furtuna a purtat antena departe și a șters apoi orice dâre sau urme care m-ar fi putut conduce la ea. E posibil s-o fi și îngropat.

Mi-am petrecut cea mai mare parte din zi afară, cu ce a rămas din sistemul de comunicații. E o priveliște cu adevărat tristă. Aș putea la fel de bine să zbier către Pământ, cam tot atât de folositor mi-ar fi.

Aș putea să încropesc o antenă rudimentară din metalul