pe care l-am găsit împrejurul bazei, dar nu vorbim aici de vreun walkie-talkie. Comunicațiile de la Marte la Pământ sunt o treabă destul de serioasă și necesită un echipament extrem de specializat. N-o să fiu în stare să încropesc ceva din folie de aluminiu și gumă de mestecat.

Trebuie să-mi raționalizez nu doar mâncarea, ci și EVA-urile. Filtrele pentru CO2 nu pot fi curățate. Odată saturate, s-a zis cu ele. Misiunea a luat în considerare câte o EVA de patru ore pentru fiecare membru al echipajului, în fiecare zi. Din fericire, filtrele pentru CO2 sunt ușoare și mici, așa că NASA și-a permis luxul de a trimite mai multe decât aveam nevoie. Una peste alta, am filtre de CO2 pentru vreo 1.500 de ore. După asta, la toate EVA-urile pe care le fac o să am parte de un „lăsat de sânge”.

O mie cinci sute de ore ar putea să pară mult, dar trebuie să petrec cel puțin patru ani aici dacă e să am vreo rază de speranță cât de mică de salvare, cu minimum câteva ore pe săptămână dedicate măturării nisipului de pe sistemul de celule solare. Mă rog. Fără EVA-uri inutile.

•

Fără legătură cu asta, începe să-mi vină o idee pentru mâncare. La urma urmei, s-ar putea să-mi fie utilă pregătirea de botanist.

De ce să aduci un botanist pe Marte? În definitiv, planeta e faimoasă pentru faptul că aici nu crește nimic. Ei bine, ideea a fost să aflăm cât de bine cresc tot felul de chestii în condițiile de gravitație marțiene și să vedem dacă se poate face cât de cât ceva cu solul marțian. Răspunsul pe scurt este: destul de multe… aproape. Solul marțian are straturile de bază necesare pentru creșterea plantelor, dar în solul pământean se întâmplă o mulțime de lucruri care în solul marțian nu se petrec, chiar dacă ar fi plasat într-o atmosferă pământeană și ar fi irigat zdravăn. Activitatea bacteriană, anumiți nutrienți furnizați de viața animală etc. Pe Marte nu există nimic din toate astea. Una din sarcinile mele în cadrul misiunii era să văd cum cresc plantele aici, în diferite combinații de sol și atmosferă pământene și marțiene.

De-asta aveam cu mine o cantitate mică de sol pământean și niște semințe de plante.

Totuși nu e cazul să mă entuziasmez prea tare. E vorba despre o cantitate de sol cât ai pune într-o jardinieră, iar singurele semințe pe care le am sunt câteva specii de iarbă și de ferigi. Dintre plantele de pe Pământ, astea sunt cele mai robuste și cresc cel mai ușor, așa că NASA le-a ales ca subiecți de testare.

Așadar am două probleme: n-am destul pământ și n-am nimic comestibil de plantat.

Dar, la naiba, sunt botanist. Trebuie să găsesc o modalitate de rezolvare a problemei. Altminteri, peste vreun an, o să fiu un botanist mort de foame.

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 11

Mă întreb ce mai fac cei de la Cubs{2}.

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 14

Mi-am dat licența la Universitatea din Chicago. Jumătate din cei care studiau botanica erau hipioți care credeau că pot să revină la un soi de sistem natural global. Că pot hrăni cumva șapte miliarde de oameni doar culegând ce crește de la sine. Își petreceau majoritatea timpului căutând modalități mai bune de cultivare a marijuanei. Nu-mi plăceau. M-a interesat întotdeauna știința, nu toate rahaturile Noii Ordini Mondiale.

Când făceau mormane de compost și încercau să păstreze fiecare dram de materie vie, râdeam de ei. „Ia uite la cretinii de hipioți! Uite-i cum se agită să simuleze un ecosistem global la ei în grădină.”

Iar acum am ajuns să fac și eu exact asta. Pun deoparte toate rămășițele de biomasă pe care le pot găsi. De fiecare dată când termin o masă, resturile merg în găleata cu compost. Cât despre alte materii biologice…

Habitatul are toalete sofisticate. Dejecțiile sunt de obicei uscate în vid, apoi adunate în saci închiși ermetic, pentru a fi aruncați pe suprafața planetei.

Nu și de-acum încolo!

Ba chiar am făcut o EVA ca să recuperez sacii cu dejecții aruncați înaintea plecării echipajului. Fiind complet uscate, dejecțiile astea nu mai conțineau bacterii, dar tot aveau proteine complexe și puteau servi drept îngrășământ util. Era suficient să le adaugi apă pentru ca bacteriile active să le asalteze rapid, înlocuind toate populațiile ucise de Latrina Judecății de Apoi.

Am găsit un container mare și-am pus nițică apă în el, apoi am adăugat rahatul uscat. Din acel moment, am adăugat acolo și dejecțiile mele. Cu cât miroase mai urât, cu atât reușita e mai mare. Astea-s bacteriile în acțiune!

Odată ce-o să pun acolo ceva sol marțian, pot să-l amestec cu dejecțiile și să-l împrăștii. Apoi pot presăra pe deasupra sol pământean. Poate te gândești că nu e o etapă importantă, dar este. Există zeci de specii de bacterii care trăiesc în solul pământean și sunt esențiale pentru creșterea plantelor. O să se-ntindă și-o să se-nmulțească precum… mă rog, precum o infecție bacteriană.

Oamenii își folosesc de secole dejecțiile drept fertilizator. Le-au dat chiar și un nume drăguț: „pământ de noapte”. În mod normal nu e soluția ideală de a crește culturi, pentru că împrăștie boli: dejecțiile umane au în ele patogeni care, ai ghicit, infectează oamenii. Dar pentru mine nu-i o problemă. Singurii microbi patogeni din deșeurile astea sunt cei pe care-i am deja.

Într-o săptămână, solul marțian o să fie gata pentru germinarea plantelor. Dar n-o să le plantez încă. O să aduc de afară mai mult sol lipsit de viață și-o să presar peste el niște sol viu. Acesta o să „infecteze” noul sol și o să am o cantitate dublă față de cea cu care am pornit. Peste încă o săptămână, o să-l dublez din nou. Și tot așa. Desigur, în tot acest timp o să adaug tot îngrășământul nou.

Îmi pun fundul la contribuție cum îmi pun și creierul ca să supraviețuiesc.

Ce fac eu acum nu e invenția mea. Oamenii se gândesc