nicăieri nu se zăreşte un locşor, oricât de mic, care să te primească şi pe tine. Când cauţi o voce, întâlneşti doar tăcere profundă. Când însă vrei tăcerea, te întâmpină vocea prevestitoare, neobosită, voce care uneori apasă un buton ascuns adânc în mintea ta.

  Inima ta e ca un râu învolburat, ieşit din matcă după o ploaie îndelungată. Toate marcajele de la suprafaţa pământului, până la ultimul, sunt scufundate sub apă şi purtate către un loc întunecat. Ploaia torenţială continuă să inunde acest râu. De fiecare dată când vezi pe la ştiri imagini cu inundaţii, îţi spui: da, întocmai. Aceasta este inima mea.

  Înainte să plec, mă spăl cu săpun pe faţă şi pe mâini. Îmi tai unghiile, îmi curăţ urechile şi mă spăl pe dinţi. Încerc să mă curăţ cât mai bine, pe îndelete. În anumite situaţii, a fi curat e mai important decât orice altceva. Îmi privesc apoi cu multă atenţie chipul în oglindă. Este moştenirea genetică de la tata şi de la mama – chiar dacă nu îmi mai amintesc deloc chipul mamei mele. Oricât aş suprima sentimentele care se pot citi pe el, oricât aş întuneca lumina din ochii mei, cu oricâţi muşchi mi-aş acoperi trupul, chipul nu pot să mi-l schimb. Oricât de tare mi-aş dori, nu pot să-mi smulg sprâncenele groase şi lungi, moştenite de la tata, sau cuta adâncă dintre ele. Dacă aş vrea, aş putea să-mi ucid tatăl (la forţa pe care o am, n-ar fi deloc dificil). Aş putea chiar să-mi şterg din minte imaginea mamei. Însă nu pot să alung din mine genele lor. Ar însemna să mă alung pe mine dinăuntrul meu.

  Şi mai e şi profeţia, îngropată în mine ca un mecanism.

  Îngropată în mine ca un mecanism.

  Sting lumina şi ies din baie.

  În casă pluteşte o linişte apăsătoare. Sunt şoaptele unor oameni care nu există, suflarea unor oameni care nu sunt în viaţă. Mă uit în jurul meu, mă opresc şi respir adânc.

  Limbile ceasului arată ora trei după-amiază. Par cumplit de reci. Se prefac neutre, dar nu sunt de partea mea. A venit vremea să las în urmă acest loc. Iau rucsacul şi mi-l pun în spate. Deşi l-am mai încercat de nu ştiu câte ori, acum îl simt mult mai greu.

  M-am hotărât să plec în Shikoku. Nu am avut un motiv anume care să mă determine să mă îndrept într-acolo, însă când m-am uitat pe hartă, m-am gândit, nu ştiu de ce, că înspre Shikoku trebuie s-o apuc. Ori de câte ori m-am uitat, acest loc m-a atras şi mai tare. Este departe, la sud de Tokyo, la malul mării şi are o climă blândă. E un loc în care n-am mai fost niciodată şi unde nu am nici o cunoştinţă şi nici o rudă. Prin urmare, dacă cineva ar încerca să-mi dea de urmă (deşi nu prea cred că are cine), este imposibil să-şi îndrepte privirea spre Shikoku.

  Îmi ridic de la ghişeu biletul rezervat şi urc în autobuzul de noapte. Este cea mai ieftină metodă de a ajunge în Takamatsu, puţin peste zece mii de yeni. Nimeni nu mă bagă în seamă. Nimeni nu mă întreabă câţi ani am. Nimeni nu mă iscodeşte cu privirea. Doar controlorul îmi verifică, protocolar, biletul.

  Doar o treime din locurile din autobuz sunt ocupate.

  Majoritatea călătorilor sunt singuri, ca şi mine, iar în autobuz domneşte o linişte aproape nenaturală. Până în Takamatsu am de bătut cale lungă. După orar, călătoria o să dureze aproximativ zece ore şi urmează să ajungem în zorii zilei următoare. Timpul însă nu mă preocupă câtuşi de puţin. Când autobuzul părăseşte terminalul, puţin după ora opt, îmi las scaunul pe spate. Adorm imediat ce mă aşez mai bine, de parcă mi s-au descărcat bateriile.

  Cu puţin înainte de miezul nopţii începe o ploaie torenţială. Din când în când deschid ochii şi privesc prin crăpătura perdeluţei ponosite panorama nocturnă a autostrăzii.

  Picăturile de ploaie se izbesc zgomotos în fereastră, înceţoşând lumina care se revarsă din felinarele aliniate de-a lungul drumului. Stâlpii aşezaţi la intervale regulate se înşiră la nesfârşit, de parcă ar fi puşi să măsoare lumea.

  Lumini noi se apropie, dar numaidecât rămân în urmă, ofilite. Nici nu apuc bine să mă dezmeticesc, că se şi face miezul nopţii. Şi atunci vine automat cea de-a cincisprezecea aniversare a mea, ca împinsă de la spate.

  — La mulţi ani! Îmi urează tânărul numit Corbul.

  — Mulţumesc.

  Profeţia mă urmăreşte însă mai departe, ca o umbră. Mă asigur că zidul din jurul meu nu s-a dărâmat. Trag perdeluţa de la geam şi mă culc la loc.

  Capitolul 2

  Prezentul document, clasificat drept „strict confidenţial”, se află în păstrarea Ministerului American al Apărării şi a fost pus la dispoziţia publicului în anul 1986, pe baza Actului de Libertate a Informaţiei. În prezent poate fi consultat la Arhivele Naţionale Americane (ANA) din Washington.

  Această serie de investigaţii a fost efectuată sub îndrumarea maiorului James P. Warren, din martie până în aprilie 1946. Sublocotenentul Robert O'Connor şi sergentul major Harold Katayama au efectuat investigaţia de la faţa locului, în prefectura Yamanashi, districtul XXX. Toate interviurile au fost realizate de sublocotenentul Robert O'Connor. Translatorul de limba japoneză a fost sergentul major Katayama, iar soldatul William Koon a fost însărcinat cu întocmirea documentelor.

  Interviurile au fost realizate de-a lungul unui interval de douăsprezece zile, în sala de recepţie a primăriei oraşului XXX, prefectura Yamanashi. La întrebările sublocotenentului O'Connor au răspuns separat o învăţătoare de la şcoala generală XXX din municipiul XXX, districtul XXX, un medic cu domiciliul în localitate, doi poliţişti de la secţia locală de poliţie şi şase copii.

  Hărţile locale anexate, la o scară de 1/10000 şi 1/2000, au fost întocmite de Agenţia de Cercetare Topografică din cadrul Ministerului Afacerilor Interne.

  Raportul Secţiei de Informaţii a armatei americane

  (SMI1)

  Data întocmirii raportului: 12.05.1946

  Titlul raportului: „INCIDENTUL RICE BOWL HILL, Cod