Cărți «Kafka Pe Malul Mării descarcă gratis .Pdf 📖». Rezumatul cărții:
Materialele suplimentare referitoare la acest interviu pot fi accesate folosind codurile de indexare PTYX-722-SQ-118 la impresiile intervievatorului, sublocotenentul O'Connor: „Setsuko Okamochi este o femeie de statură mică, cu trăsături plăcute. Este inteligentă, are un puternic simţ al responsabilităţii, iar răspunsurile sale sunt sincere şi la obiect. Incidentul i-a provocat un şoc ale cărui urmări sunt vizibile şi în prezent. Parcurgând firul amintirilor, a dat uneori semne de o puternică tensiune psihică, momente în care începea să vorbească mai rar.”
Cred că era cu puţin după ora zece dimineaţa când am văzut sus pe cer o strălucire argintie intensă. Era o lumină cu reflexii metalice, care a traversat încet cerul, de la est la vest. Noi ne-am gândit că era, probabil, un B-29. Se afla exact deasupra noastră şi de aceea trebuia să privim drept în sus. Cerul era senin, fără urmă de nori, iar lumina atât de puternică, încât tot ce se vedea era doar strălucirea unui obiect ce părea să fie din duraluminiu argintiu.
Cu toate acestea, obiectul se afla la o înălţime prea mare pentru a-i putea distinge forma şi am presupus că nici noi nu eram vizibili de acolo. De aceea, nu ne-a fost teamă că <notă>
1. Serviciul Militar de Informaţii (1941-1952), divizie compusă din cunoscători de limbă japoneză, care au servit drept traducători în Cel de-al Doilea Război Mondial.
Ne-ar putea ataca sau că ar lansa o bombă asupra noastră.
O bombă în Yamanashi n-ar avea mare efect. Ne-am gândit că avionul urma probabil să bombardeze un oraş mai mare sau că tocmai se întorcea din misiune. De aceea ne-am continuat drumul fără să luăm vreo măsură de precauţie.
Eram mai degrabă impresionaţi de frumuseţea stranie a acelei lumini.
Conform înregistrărilor armatei, la acel moment, şi anume în data de 7.11.1944, în jurul orelor 10.00, nu există nici o menţiune a vreunui bombardier sau alt aparat de zbor al armatei americane care să fi survolat regiunea.
Dar atât eu, cât şi cei şaisprezece copii care erau acolo, l-am văzut foarte clar şi cu toţii am crezut că era un B-29.
Până atunci mai văzuserăm de nenumărate ori astfel de avioane în formaţie şi nici un alt avion în afară de B-29 nu poate zbura la o asemenea altitudine. În prefectura noastră exista o mică bază aeriană şi mai vedeam uneori aparate de zbor japoneze, însă toate erau mici şi nu urcau atât de sus.
În plus, duraluminiul străluceşte altfel decât oţelul, iar avioanele făcute din duraluminiu sunt B-29. Ceea ce mi s-a părut straniu a fost faptul că nu era o escadrilă, ci un singur avion.
Sunteţi din partea locului?
Nu. M-am născut în prefectura Hiroshima. În 1941 m-am căsătorit şi am venit aici. Soţul meu era profesor de muzică la o şcoală generală din prefectură, însă în 1943 a fost încorporat şi în iunie 1945 a murit în bătălia din Insula Luzon. Am înţeles că era de gardă la un depozit de muniţii de la periferia oraşului Manila, care a explodat în urma unui bombardament american. Nu avem copii.
Care este numărul total al elevilor cu care eraţi în acel moment?
Erau şaisprezece copii, adică întreaga clasă, mai puţin doi care lipseau pentru că erau bolnavi. Opt băieţi şi opt fete. Dintre aceştia, cinci fuseseră evacuaţi din Tokyo.
Am luat la noi sticle cu apă şi mâncare la pachet, ca pentru orice drumeţie, şi am plecat de la şcoală la ora nouă dimineaţa. Nu ne propuseserăm un anumit subiect de studiat. Principala noastră ţintă era să urcăm pe deal şi să căutăm ciuperci sau plante comestibile. Locuiam într-o zonă agricolă şi nu duceam lipsă acută de hrană, dar nu pot spune nici că aveam suficientă. Raţia pe care eram forţaţi să o dăm la stat era mare şi, cu excepţia unui mic număr de persoane, cu toţii sufeream de o foame cronică.
Din acest motiv încurajam copiii să înveţe unde pot găsi hrană. Fiind în stare de urgenţă, nu se mai punea problema de studiat. La acea vreme, toată lumea se îndeletnicea din plin cu astfel de activităţi practice. Şcoala era în mijlocul naturii şi locuri potrivite pentru „practică” se întâlneau la tot pasul. Din acest punct de vedere, am fost norocoşi. Toată lumea de la oraş suferea de foame. Aprovizionarea din Taiwan şi dinspre restul ţării fusese deja complet întreruptă, iar criza de alimente şi de combustibil se agravase.
Aţi spus că cinci copii fuseseră evacuaţi din Tokyo. Se înţelegeau bine cu cei din partea locului?
În ceea ce priveşte clasa mea, cred că, în general, lucrurile mergeau bine. Desigur, proveneau din medii complet diferite, unii de la ţară, iar ceilalţi din Tokyo. Foloseau şi altfel de cuvinte, chiar se îmbrăcau altfel. Majoritatea copiilor de aici sunt fii de agricultori săraci, iar cei veniţi din Tokyo proveneau mai toţi din familii cu părinţi care lucrau la diverse companii sau pentru guvern. Din aceste motive, nu aş putea spune că se înţelegeau reciproc.
Mai ales la început, între cele două grupuri plutea un aer de încordare. Nu s-au certat sau hărţuit, doar că nu înţelegeau fiecare ce gândeşte celălalt. De aceea tindeau să stea separat, copiii de aici cu cei de aici, iar cei din Tokyo cu cei din Tokyo. Insă după vreo două luni de zile s-au obişnuit suficient unii cu alţii. Când încep să se joace împreună şi sunt antrenaţi în ceea ce fac, aceste bariere de cultură sau de mediu dispar de la sine.
Vă rog să-mi descrieţi cât puteţi de detaliat locul în care aţi mers cu clasa în acea zi.
Este un deal unde mergeam adesea în drumeţie. Are o formă rotundă, ca un castron pus cu gura în jos, şi de aceea îi spunem „Owan yama” (Rice
