La pasul copiilor, se ajunge în vârf cam în două ore. Ne-am oprit pe parcurs în pădure şi am căutat ciuperci, apoi am luat o gustare. Copiii preferă să meargă la „practică” decât să înveţe în clasă.

  Strălucirea avionului din aer ne-a făcut pentru o vreme să ne reamintim de război, însă a fost un moment trecător, toţi eram într-o stare de bună dispoziţie. Era o vreme frumoasă, fără un nor pe cer, nu bătea vântul, pe deal era linişte şi nu se auzea decât ciripitul păsărilor. Plimbându-ne pe acolo, aveam senzaţia că războiul se desfăşura într-o ţară îndepărtată şi că nu avea nici o legătură cu noi. Urcam pe cărare, cântând în cor. Din când în când, imitam cântecul păsărilor. Lăsând la o parte faptul că era război, era o dimineaţă minunată, chiar perfectă, aş putea spune.

  Aţi intrat cu toţii în pădure imediat după ce aţi văzut presupusul avion?

  Da. Cred că am intrat în pădure la nici cinci minute după ce l-am văzut. Am părăsit cărarea şi am urcat pe o potecă.

  Doar pe această porţiune panta este mai abruptă. Cam după zece minute de urcuş, se ajunge într-un luminiş. Este destul de mare şi foarte neted, ca o masă. Odată ce intri în pădure, totul în jur e nemişcat, razele soarelui nu mai pătrund, iar aerul este mai răcoros, însă când ajungi acolo, te simţi ca într-o piaţetă, cu cerul deschis deasupra capului. De câte ori urcam cu clasa pe Owan yama, ne opream mai mereu în acel loc pentru că ne dădea cumva un sentiment de linişte şi intimitate.

  Când am ajuns în „piaţetă”, ne-am odihnit puţin, ne-am lăsat bagajele, ne-am împărţit în grupuri de câte trei sau <notă>

  — Rice Bowl înseamnă vas de orez, iar hill, deal (în engl.) (în orig.).

  Patru şi am plecat după ciuperci. Regula mea era ca nimeni să nu iasă din raza vizuală a celorlalţi. I-am adunat pe toţi şi m-am asigurat din nou că toţi înţelegeau această regulă.

  Chiar dacă era un loc bine cunoscut, ne aflam totuşi în pădure şi dacă ne aventuram prea departe, puteam avea necazuri. Şi aveam de-a face cu nişte copii, care, odată absorbiţi de culesul ciupercilor, uită numaidecât de orice regulă. Aşa că aveam grijă să îi număr încontinuu din ochi.

  Copiii au început să se prăbuşească la pământ cam la zece minute după ce am început să adunăm ciuperci.

  Când i-am văzut pe primii trei căzuţi, primul lucru la care m-am gândit a fost că mâncaseră vreo ciupercă otrăvitoare, în zona aceasta cresc multe ciuperci care pot fi letale. Copiii de aici ştiu să le deosebească, însă unele te pot păcăli. De aceea le-am cerut ferm să nu ducă nimic în gură până nu ajungeam înapoi la şcoală şi erau alese de un specialist, însă copiii nu ascultă tot ce le spui.

  M-am repezit către ei şi i-am ridicat în braţe. Erau inerţi, ca nişte bucăţi de cauciuc înmuiat de soare. Nu aveau pic de vlagă, parcă ţineam în braţe nişte carapace goale. Totuşi respirau normal. Le-am verificat pulsul la încheietura mâinii şi era stabil. Nu aveau nici febră. Arătau liniştiţi, nu părea să îi doară ceva. Nu fuseseră înţepaţi de albine sau muşcaţi de şarpe. Erau doar inconştienţi.

  Cei mai ciudaţi erau ochii. Erau atât de inerţi, încât păreau intraţi în comă, însă nu aveau ochii închişi. Îi ţineau larg deschişi şi se uitau la ceva. Din când în când, clipeau.

  Mi-am dat seama că nici nu dormeau. În plus, îşi mişcau pupilele încet, de la stânga la dreapta, de parcă urmăreau cu privirea ceva în depărtare. Aveau privirea conştientă, însă în realitate nu vedeau nimic sau cel puţin nu vedeau ce era în faţa ochilor. Le-am fluturat mâna prin faţă, însă pupilele lor nu au înregistrat nici un fel de reacţie.

  I-am luat pe cei trei copii în braţe, pe rând, şi toţi erau în exact aceeaşi stare. Inconştienţi, cu ochii deschişi, urmărind ceva cu privirea. Era o privelişte cu totul ieşită din comun.

  Vă rog să descrieţi grupul format din copiii căzuţi la pământ.

  Erau trei fetiţe care se înţelegeau foarte bine. Le-am strigat pe nume foarte tare şi le-am bătut pe rând pe obraji.

  Le-am lovit destul de puternic, însă n-au avut nici o reacţie.

  Nu simţeau nimic. Era o senzaţie foarte stranie, de parcă loveam în gol.

  M-am gândit să pun pe cineva să dea o fugă până la şcoală. Nu aveam cum să car singură înapoi trei copii inconştienţi, aşa că l-am căutat pe băiatul cel mai iute de picior.

  Când m-am ridicat şi m-am uitat împrejur, am observat că şi ceilalţi copii erau prăbuşiţi la pământ. Şaisprezece copii, toţi inconştienţi, întinşi pe jos. Eu eram singura în picioare, conştientă. Era… ca un câmp de război.

  Nu aţi observat nimic neobişnuit? Vreun miros, sunet, poate lumină?

  (Se gândeşte o vreme) Nu, după cum am spus şi mai devreme, era foarte linişte şi pace. Nici un sunet, miros sau lumină ciudată. Doar toată clasa mea era căzută la pământ, până la ultimul. Mă simţeam rămasă singură pe lume, singură cum nici nu vă puteţi imagina. Îmi doream să dispar cu totul, să nu mă mai gândesc la nimic.

  Desigur, nu am putut să fac aşa ceva. Aveam o responsabilitate, ca profesor. Mi-am revenit numaidecât în fire, am coborât panta în goană, aproape de-a dura, şi am pornit spre şcoală, să cer ajutor.

  Capitolul 3

  Când mă trezesc, văd că se crapă de ziuă. Trag în lături perdeluţele de la geam şi privesc afară. Ploaia pare că tocmai s-a oprit, pentru că drumul e negru şi plin de apă.

  Pe cer, spre est, plutesc câţiva nori bine conturaţi, scăldaţi în lumină. Lumina pare când rău prevestitoare, când binevoitoare, în funcţie de unghiul