Autobuzul îşi continuă cursa pe autostradă cu viteză constantă. Zgomotul anvelopelor nici nu creşte în intensitate, nici nu scade. Turaţia motorului rămâne neschimbată. Sunetul acela monoton macină alene timpul şi mintea, ca o piatră de moară. Ceilalţi călători dorm chirciţi pe scaunele lor, cu perdeluţele trase bine peste geam. Se pare că eu şi şoferul suntem singurii treji. Suntem purtaţi cu amorţeală către destinaţie.

  Mi se face sete şi scot din rucsac bidonaşul, din care beau apă călâie. Din acelaşi buzunar, scot şi un pachet de biscuiţi săraţi şi ronţăi câţiva, savurând gustul lor uscat, atât de cunoscut. Ceasul indică ora patru şi treizeci şi două de minute. Verific într-o doară data şi ziua din săptămână.

  Aceste cifre mă informează că de când am fugit de acasă au trecut aproximativ treisprezece ore. Timpul nici nu se grăbeşte înainte, nici nu merge înapoi. Încă mai e ziua mea de naştere, prima zi a noii mele vieţi. Închid ochii, îi deschid şi verific din nou ora şi data. Aprind apoi lumina de la scaun şi mă pun pe citit.

  Puţin după ora cinci, autobuzul părăseşte pe neaşteptate autostrada şi opreşte într-o zonă de servicii. Uşa din faţă se deschide cu un şuier de aer comprimat. Luminile din interior se aprind şi urmează un scurt anunţ din partea şoferului. Bună dimineaţa, tuturor. Sper că aţi avut o călătorie plăcută. Peste o oră, vom ajunge, conform orarului, în faţa autogării din Takamatsu. Până atunci facem o scurtă oprire de douăzeci de minute în această zonă de servicii.

  Ora de plecare este cinci şi treizeci de minute, oră până la care vă rog să vă întoarceţi la autobuz.

  Toţi călătorii se trezesc la auzirea anunţului şi se ridică tăcuţi din scaune. Cască şi coboară plictisiţi din autobuz.

  Aici îşi aranjează majoritatea ţinuta, pregătindu-se pentru sosirea în Takamatsu. Cobor şi eu, inspir adânc, mă întind şi fac câteva exerciţii de înviorare în aerul proaspăt de dimineaţă. Merg la baie şi mă spăl pe faţă. Oare unde suntem? Mă întreb. Ies afară şi arunc un ochi în jur. E priveliştea obişnuită de-a lungul oricărei autostrăzi, fără nici o particularitate. Pe de altă parte, dar poate mi se pare mie, forma dealurilor şi culoarea copacilor sunt cumva diferite.

  Intru în restaurant şi, în timp ce-mi beau ceaşca de ceai verde oferit din partea casei, o tânără vine şi se aşază pe scaunul de plastic de lângă mine. Are în mâna dreaptă un pahar de carton cu cafea aburindă, pe care tocmai şi l-a cumpărat de la un automat. În mâna stângă ţine o cutie cu sendvişuri, cumpărată probabil tot de la automat.

  Arată puţin ciudat. Are un chip plăcut, dar cu trăsături neregulate. Fruntea lată, nasul mic şi rotunjit, obrajii plini de pistrui, urechile ascuţite. O faţă structurată brut, care îţi atrage privirea. Însă impresia generală nu e rea deloc. Ea însăşi nu cred că e perfect mulţumită de felul în care arată, dar pare obişnuită şi relaxată în propriul trup, iar acesta e un lucru foarte important. Are ceva copilăresc în ea, care te linişteşte sau cel puţin pe mine mă linişteşte. Nu e prea înaltă, are sâni cam mari pentru un corp atât de subţire şi picioare frumoase.

  În urechi îi atârnă cercei subţiri, metalici, care strălucesc uneori puternic, ca oţelul. Părul vopsit roşcat (aproape roşu) îi cade până pe umeri şi poartă o bluză cu mânecă lungă, cu dungi orizontale groase şi guler la baza gâtului. Are în spate un rucsăcel din piele şi, trecut peste umeri, un pulover subţire, de vară. Fustă scurtă crem, din bumbac, fără ciorapi. Cred că tocmai s-a spălat pe faţă la baie, deoarece câteva fire de păr i-au rămas lipite pe fruntea lată, ca nişte rădăcini subţiri de plantă. Aceste fire mă fac cumva să mă simt mai apropiat de ea.

  — Erai în autobuzul ăla, nu? Mă întreabă ea cu o voce puţin răguşită.

  — Da.

  Se încruntă şi ia o gură de cafea.

  — Câţi ani ai?

  — Şaptesprezece, mint eu.

  — Licean, încuviinţez.

  — Unde mergi?

  — La Takamatsu.

  — Şi eu, zise ea. În vizită sau locuieşti acolo?

  — In vizită.

  — Şi eu. Am acolo o prietenă foarte bună. Tu?

  — Nişte rude.

  Dă din cap şi nu mai întreabă nimic.

  — Şi eu am un frate cam de-o vârstă cu tine, spune ea dintr-odată. S-au întâmplat nişte chestii şi nu l-am mai văzut de foarte multă vreme… Chiar aşa, semeni incredibil de tare cu tipul ăla… Nu ţi-a mai zis nimeni asta?

  — Care tip?

  — Tipul care cântă în formaţia aia. Mă tot gândesc de când te-am văzut în autobuz, dar nu-mi vine numele. Mi-am scremut mintea de-am crezut c-o să-mi dau gaură în cap şi degeaba. Se mai întâmplă, nu? Îţi stă pe limbă, dar tot nu-ţi vine. Nu ţi-a mai zis nimeni până acum că semeni cu cineva?

  Clatin din cap. Nu mi-a zis nimeni aşa ceva. Fata continuă să mă privească mijindu-şi ochii.

  — Despre ce tip e vorba? Am întrebat eu.

  — Unul de la televizor.

  — Un tip care apare la televizor?

  — Da, care apare la televizor, răspunde ea.

  Ia un sendviş cu şuncă, mestecă indiferentă, apoi bea din cafea.

  — E un băiat care cântă în nu-ştiu-ce formaţie. Degeaba.

  Nu-mi aduc aminte nici numele formaţiei. E un tip înalt şi slab, vorbeşte în dialect de Kansai. Ai habar despre cine vorbesc?

  — Nu. Eu nu mă uit la televizor.

  Fata se încruntă, apoi mă priveşte fix.

  — Nu te uiţi deloc?

  Dau din cap fără să spun nimic. Oare trebuia să clatin?

  Clatin din cap.

  — Văd că nu prea vorbeşti şi chiar când zici ceva, te rezumi la câteva vorbe o dată. Aşa eşti mereu?

  Mă înroşesc. Aşa e, nu