prea vorbesc. Eu oricum sunt un tip mai tăcut, dar acum mai am un motiv. Încă nu mi s-a schimbat complet vocea. De obicei o am destul de joasă, dar uneori mă trădează dintr-odată. De aceea încerc să vorbesc cât mai puţin.

  — In fine, continuă ea. Aduci foarte tare cu băiatul care cântă în trupa aia şi care vorbeşte în dialect de Kansai.

  Sigur, tu nu vorbeşti în dialect de Kansai, doar ai… Cum îi zice?… Acelaşi aer ca el. E un tip destul de simpatic. Atâta tot.

  Zâmbetul îi dispare o clipă de pe chip, apoi se întoarce.

  Eu încă mai sunt roşu la faţă.

  — Dacă ţi-ai schimba puţin tunsoarea, cred c-ai semăna şi mai tare. Îţi mai laşi părul să crească, ţi-l dai cu nişte gel şi ţi-l ciufuleşti un pic. Dacă puteam, ţi-l aranjam eu chiar aici. Sigur ţi-ar sta bine. Ştii, eu sunt coafeză.

  Încuviinţez şi mai iau o gură de ceai. În restaurant e o linişte deplină. Nu e nici muzică, nu se aud nici voci.

  — Nu-ţi place să vorbeşti? Mă întreabă ea cu o faţă serioasă, sprijinindu-şi un obraz în palmă.

  — Nu, nu-i asta, răspund eu clătinând din cap.

  — Prea multă bătaie de cap?

  Clatin din nou din cap.

  Fata ia în mână un sendviş cu gem de căpşuni, se încruntă şi se uită la mine contrariată.

  — Îl mănânci tu, te rog? Sendvişurile cu gem de căpşuni sunt una dintre chestiile pe care le urăsc cel mai tare. De când eram mică.

  Îl iau. Nici mie nu-mi place deloc, dar îl mănânc fără să comentez. Ea stă şi se uită la mine până îl termin.

  — Pot să te rog ceva? Spune ea.

  — Ce anume?

  — Pot să stau lângă tine până ajungem la Takamatsu?

  Când sunt singură nu pot să mă relaxez deloc. Mi-era să nu se aşeze vreun ciudat lângă mine şi n-am putut să dorm.

  Când am cumpărat biletul mi-au zis că sunt scaune separate, de o persoană, dar când m-am urcat am văzut că sunt, de fapt, duble. Aş vrea să aţipesc măcar puţin până ajungem la Takamatsu. Tu nici nu pari să fii ciudat… Te deranjează?

  — Nu mă deranjează.

  — Mersi. Era o vorbă, „la drum, un tovarăş”, încuviinţez. Am senzaţia că numai asta fac, dar ce aş putea să zic?

  — Şi cum era mai departe?

  — Mai departe?

  — După „la drum, un tovarăş”. Mai era ceva, nu? Nu-mi aduc aminte. Niciodată n-am fost bună la japoneză.

  — „în viaţă, bunăvoinţă”.

  — La drum, un tovarăş; în viaţă, bunăvoinţă, repetă ea, parcă pentru a confirma.

  Lasă cumva de înţeles că, dacă ar fi avut hârtie şi creion, şi-ar fi notat aceste cuvinte. Ce-o fi vrând să zică asta? Mai simplu spus.

  Mă gândesc. Îmi ia ceva timp, însă ea aşteaptă cuminte.

  — Cred că vrea să spună că întâlnirile neprevăzute sunt foarte importante în viaţă. Simplu spus.

  Se gândeşte o vreme la cuvintele mele, dar în cele din urmă îşi sprijină mâinile pe masă şi îşi încrucişează degetele.

  — Asta aşa e. Şi eu cred că întâlnirile neprevăzute sunt destul de importante în viaţă.

  Îmi privesc ceasul. E deja cinci şi jumătate.

  — N-ar trebui să ne întoarcem?

  — Da. Hai să mergem! Zice ea, dar nu dă să se ridice.

  — Apropo, pe unde om fi? Întreb eu.

  — Ştiu şi eu? Spune ea şi se uită în jur.

  Cerceii îi tremură nesigur, ca nişte fructe coapte. Nici eu nu-mi prea dau seama. După oră, aş zice că suntem pe undeva pe lângă Kurashiki, dar ce mai contează? Zona de servicii de pe autostradă e doar un punct de trecere de aici, încolo, zice ea ridicând în aer arătătorul de la mâna dreaptă şi pe cel de la mâna stângă, la o distanţă de vreo treizeci de centimetri unul de altul.

  — Nu contează numele locului. Toaletă şi masă. Lumini fluorescente şi scaune de plastic. Cafea proastă. Sendvişuri cu gem de căpşuni. Nimic din toate astea nu contează. Tot ce contează e de unde venim şi încotro ne îndreptăm, nu?

  Încuviinţez. Încuviinţez. Încuviinţez.

  Când ajungem la autobuz, toţi pasagerii sunt deja pe scaunele lor, gata de plecare. Şoferul e un bărbat tânăr, cu ochi severi, care arată mai degrabă a paznic de baraj. Ne aruncă o privire plină de reproş pentru întârziere, dar nu spune nimic. Fata întoarce ca scuză un zâmbet inocent.

  Şoferul trage de o manetă şi uşile se închid cu un şuier de aer comprimat. Fata vine lângă mine, ţinând în braţe o valiză mică şi ternă, cumpărată probabil de la solduri. În ciuda mărimii, e destul de grea. O iau şi o pun pe raftul de bagaje de deasupra capului. Îmi mulţumeşte, îşi lasă apoi scaunul pe spate şi adoarme cât ai clipi. Autobuzul demarează nerăbdător. Scot cartea din rucsac şi îmi reiau lectura.

  Doarme dusă şi, la o curbă, capul îi cade pe umărul meu.

  Rămâne aşa. Nu mă apasă prea tare. Are gura închisă şi respiră liniştit, pe nas. Îi simt pe claviculă respiraţia regulată. Mă uit în jos şi îi zăresc breteaua de la sutien prin gulerul larg. E subţire, crem. Îmi imaginez materialul delicat de la capătul bretelei şi sânii catifelaţi pe care îi acoperă, sfârcurile rozalii care se înfioară la atingerea degetelor mele. Nu vreau să-mi imaginez toate aceste lucruri, dar nu mă pot opri. Evident, am o erecţie atât de puternică, încât nu-mi vine să cred că o parte a corpului poate să se întărească atât de mult.

  În acelaşi moment, în mintea mea se înfiripă o întrebare: dacă e sora mea? Are cam aceeaşi vârstă. Chipul ei atât de straniu nu seamănă cu al surorii mele, din fotografie. Dar în fotografii nu te poţi