Puţin înainte de ora două am sărit gardul şi am pătruns pe alee. De fapt nici nu cred că pot să o numesc alee. Nu ştiu cum să-i spun, dar nici drum nu e. Un drum are două capete şi te duce undeva, or aleea aceasta n-are nici intrare, nici ieşire. Este blocată la ambele capete. Nu-i pot spune nici măcar fundătură, pentru că orice fundătură are măcar o ieşire. Aici nici vorbă de aşa ceva. Lumea i-o fi zicând alee în lipsă de alt cuvânt. Are doar vreo trei sute de metri în lungime şi lasă impresia că leagă între ele grădinile caselor din jur. E puţin mai lată de un metru şi, deoarece gardurile ies în afară şi se mai lasă diverse lucruri prin mijlocul ei, sunt porţiuni prin care trebuie să te strecori pieziş.

  După spusele unchiului meu – cel care ne închiriase casa pe o nimica toată – aleea aceasta avusese cândva şi intrare, şi ieşire, făcând legătura între două străzi şi servind totodată drept scurtătură. Datorită avântului economic, şirurile de case noi au umplut spaţiile virane de ambele părţi ale drumului, iar acesta a devenit o biată alee îngustă. Cum oamenilor nu le plăceau privirile iscoditoare atât de aproape de casele şi curţile lor, la început au blocat un capăt al aleii cu un fel de gărduleţ care nu-ţi permitea să pătrunzi cu privirea în partea cealaltă. Intre timp însă, unul dintre cetăţeni s-a gândit să-şi mai mărească puţin curtea, drept care a înălţat un gard, blocând complet ieşirea pe acolo. Ca lucrurile să nu se oprească aici, în celălalt capăt s-a înălţat un gard din sârmă ghimpată de nu mai puteau pătrunde nici căţeii. Pentru că cei din zonă nu foloseau aleea, n-au avut nimic de obiectat. Ba erau chiar fericiţi că s-a găsit o măsură de protecţie împotriva crimelor petrecute pe aleile dosnice, în felul acesta, aleea a devenit un fel de zonă tampon între două şiruri de case şi a ajuns să fie năpădită de buruieni şi de pânze de păianjen.

  De ce frecventa oare Kumiko un astfel de loc, mai cu seamă că îi era frică de păianjeni? Eu, unul, n-am călcat pe alee de mai mult de două ori. Ei, în fine, asta e! Mi-a zis să caut motanul pe alee şi trebuie să-l caut. Oricum e mai bine să ies decât să stau în casă şi să aştept telefoane.

  Soarele fierbinte al începutului de vară îşi trimitea razele printre crengile copacilor ce împleteau o boltă peste alee, făcând-o să arate în picăţele. Cum nu sufla nici măcar o adiere de vânt, picăţelele păreau nişte pete sortite să rămână acolo pe vecie. Tăcerea mormântală din jur mă făcea să aud firele de iarbă respirând parcă în bătaia soarelui. Am zărit câţiva norişori pe cer. Erau limpezi şi clari, desprinşi parcă din gravuri medievale. Pentru că vedeam totul atât de desluşit, mă simţeam eu însumi cumplit de straniu. Şi îmi era foarte cald.

  Eram îmbrăcat cu un tricou, pantaloni subţiri din bumbac şi tenişi în picioare, dar mergând prin soare, am transpirat la subsuoară şi pe piept. Tricoul şi pantalonii miroseau a naftalină pentru că abia îi scosesem în dimineaţa aceea din cutia cu lucruri de vară.

  Casele vechi care mărgineau aleea se deosebeau clar de cele noi. Acestea din urmă erau mai mici şi aveau curţi şi grădini pe măsură. Frânghiile de pe alee, cu rufe întinse la uscat, mă obligau să-mi croiesc drum printre prosoape, cearşafuri şi cămăşi. Se auzeau televizoarele mergând, apa curgând la toalete, distingeam miros de mâncare gătită cu curry.

  Spre deosebire de acestea, casele vechi erau parcă lipsite de orice semn de viaţă. Privind însă printre tufişurile ce alcătuiau gardul viu, am zărit grădini frumos îngrijite.

  În colţul unei grădini stătea, părăsit, un pom de Crăciun uscat. O altă grădină, mai încolo, era plină cu tot ce putuse inventa mintea omenească în materie de jucării – vestigii ale mai multor generaţii, parcă: tricicletă, inele de aruncat în ţăruş, săbii din plastic, mingi, broaşte ţestoase din cauciuc, bâte de baseball. Într-o grădină am văzut un coş de baschet, în alta, o masă din ceramică înconjurată de nişte scaune de grădină superbe. Erau albe şi îmbâcsite de murdărie – probabil nu mai fuseseră folosite de luni de zile (sau poate ani, cine ştie!). Tăblia mesei era acoperită cu petale mov de magnolie care se scuturaseră din pricina ploii.

  Am reuşit să văd interiorul unei camere de zi prin uşa glisantă cu cadru de aluminiu: canapea şi fotolii din piele, un televizor mare, un bufet (pe care se aflau două trofee şi un acvariu cu un peşte tropical) şi un lampadar ornamental, încăperea arăta ca scena unei telenovele. În altă grădină am văzut o cuşcă imensă, dar nici urmă de câine înăuntru. Uşa cuştii era larg deschisă, iar plasa din sârmă făcuse burtă în afară, de parcă s-ar fi rezemat cineva de ea luni de zile.

  Casa nelocuită despre care îmi vorbise Kumiko se afla puţin mai încoace de cea cu cuşca. Mi-am dat seama dintr-o privire că despre aceea e vorba şi nici nu era greu să observi că nu mai trecuse nimeni pe-acolo de două-trei luni. Deşi părea o construcţie nouă, cu două etaje, jaluzelele erau vechi, iar zăbrelele ferestrelor de la etaj, ruginite. Grădina era destul de frumoasă şi mi-a atras atenţia statuia din piatră a unei păsări cu aripile întinse. Se înălţa pe un piedestal, ajungându-mi până la piept, dar era înconjurată din toate părţile de buruieni înalte care urcau până la picioarele păsării. Pasărea, cu aripile întinse -habar n-aveam ce soi era – lăsa impresia că vrea să-şi ia zborul din acel loc neplăcut, cât se poate de repede, în afară de statuie, în grădină nu mai erau alte obiecte decorative. Sub streaşină casei stăteau unele peste altele nişte scaune vechi de grădină, iar lângă