taică-său, dacă doriţi să mă-nsoţiţi, plăcerea e de partea mea, dacă rămâneţi cu doamna, şi n-am să vă mai găsesc când mă întorc, vă spun: rămâneţi cu bine şi transmiteţi, vă rog, salutările mele, doamnei, soţia dumneavoastră, şi fiului dumneavoastră, mon demi-frčre. Doamnă, domnule, bună ziua!

  La ultimele cuvinte, îi salută scurt, dintr-o-nclinare de bărbie, le-ntoarse spatele şi, cu un mers graţios şi elegant, care-i punea-n valoare corpul nepârguit, se-ndreptă spre uşă.

  „Aşa trebui' să fi fost soacră-mea la vârsta ei”, se gândi Alexandru. „Aceiaşi ochi albastru-nchis, acelaşi păr negru, la fel de subţirică, la fel de frumoasă!”.

  — Ţie nu ţi se pare că fata asta exagerează? o-ntrebă Alexandru pe Sânziana.

  — În ce fel? îl întrebă Sânziana la rândul ei, fără nici un interes în glas.

  În momentul acela, sună telefonul.

  — Alo! Da, nene Daniel… A şi trecut un an?!… Direct la Belu… Da, ştiu, De câte ori merg la Mama şi la Tata, trec şi pe la el. Bine, la 11. La revedere.

  „Un an de când v-aţi dus, domnule doctor Nini Naiculescu. Nini, Nini”. Tot trecutul dădea năvală asupra ei. Pavel, Nini, chiar şi Nenea Daniel, chiar şi Alexandru. „Şi tu, Mircea, eşti şi prezent şi trecut… Trecutul e o-ncăpere din prezent în care intrăm mai rar. N-avem decât să deschidem o uşă, atât, şi suntem în trecut, iar uşa asta se deschide singură foarte des”.

  — Scuză-mă, te rog. Să revenim la ce vorbeam. De ce crezi că Maria exagerează, mai degrabă cu ce?

  — Bine, dar tu n-o vezi cum umblă-mbrăcată, cum se boieşte? Cum o laşi?

  — Chiar dac-ar umbla aşa tot timpul şi n-aş avea ce să-i reproşez: aşa umblă, să nu exagerez, 80 la suta din generaţia ei. Şi generaţia asta nu e cu nimic mai rea decât altele. Acum, am să-ţi spun ceva pe care din solidaritate cu ea n-ar trebui să ţi-l spun: umblă aşa numai când o vezi tu. De exemplu, fusta cu care era îmbrăcată n-o mai poartă de cel puţin doi ani. O şi uitasem. Vrea cu orice preţ să te contrarieze. E un mod copilăros de a-şi manifesta sentimentul de frustrare.

  — Ce fel de frustrare?

  — Nu te face că nu pricepi! De copil părăsit de tată.

  — Bine, dar cred că nu mă poate-nvinui de nimic, cred că nu-i lipseşte nimic.

  — Nu-i vorba de ce crezi tu, e vorba de ce crede ea. Cred că eşti convins că eu n-o influenţez în direcţia asta; ba, dimpotrivă: mă străduiesc să-i demonstrez că relaţiile dintre un bărbat şi-o femeie n-au legătură cu cele părinte-copil. Că tu nu mai eşti bărbatul meu, dar că eşti tatăl ei. E mare şi judecă singură şi, mai ales, ca mulţi adolescenţi, trece printr-o perioadă de negare şi de nonconformism. Şi te-a ales pe tine ţap ispăşitor.

  — Nu-i săptămână-n care să n-o văd; o iubesc; cred, sper, că nu-i lipseşte nimic.

  — În acest „sper” simt o nuanţă de dubiu. În sinea ta, cred că te-ndoieşti că nu-i lipseşte nimic. Şi dă-mi voie să-ţi traduc acest dubiu: în gândul tău, îţi spui, bine-nţeles, că ce-i dai tu ei, împart eu cu cealaltă, cu cea din flori. Nu-i aşa? Vreau să ştii că tot ce prisoseşte din stricta ei întreţinere, a Mariei vreau să zic, depun pe-un cec, pentru ca-n momentul când i-or trebui banii ăştia, să-i aibă.

  — Ai putea s-o-mbraci mai bine.

  — E-mbrăcată decent, cum trebui' să fie o fată de vârsta ei. Nu vreau să capete gustul boarfelor, să devină „borfomană”, cum zice ea. Nu-i cu nimic mai prost îmbrăcată decât mine, iar eu sunt adultă, nu mai cresc. Vreau să ştie să cântărească banul, să aibă mentalitatea unui om care trăieşte dintr-o suma fixă. Eu trăiesc ca toţi oamenii din categoria mea. Dar nu boarfele-i lipsesc ei.

  — Sunt sigur c-ai să spui ceva care să mă acuze.

  — Nu-i vorba nici de acuzat, nici de scuzat. Numai că, vezi, copiii de părinţi despărţiţi sunt cu părintele „lipsă” ca nevestele de navetişti: fiecare cu viaţa lui. Eu te-nţeleg. Eu am ajuns la vârsta când înţeleg orice, dar nu-i poţi pretinde nimănui să fie gata-nvăţat de când se naşte. La copiii cu părinţi despărţiţi apare totdeauna un dezechilibru, mai grav sau mai puţin grav, ca-n cazul Mariei: copiii ăştia n-au o idee clară despre ce este o familie. Nici eu, de altfel, dacă stau bine să mă gândesc, n-am avut o idee limpede-n privinţa asta. Cred totuşi că-n mintea mea lucrurile erau mai clare decât într-a Mariei. Eu ştiam că n-am tată. Ştiam că el murise pe front şi că niciodată n-am să am tată. Şi n-am suferit afectiv de lipsa asta, fiindcă eu nu l-am cunoscut pe Tata. Am suferit, când mi-am dat seama, social, ce dezarmat e un copil când n-are un bărbat în spate. Dar afectiv nu puteam suferi după ceva ce nu cunoscusem. Mie n-avea cine să-mi tulbure apele. Maria însă – cum spune ea, în glumă, dar nici nu-şi dă seama câtă dreptate are – este o semi-orfană.

  — Am impresia că ai fi preferat să fie orfană de-a-devăratelea, zise el cu-o ironie pe care-o dorea benignă.

  — Eu? încerc să-ţi explic ce se-ntâmplă cu ea. Pentru ea e mai bine să aibă un tată, scriitor cunoscut, cu un statut social… decât să aibă doar mamă: o obscură doctoriţă de laborator…

  — Cum are cealaltă.

  — Exact, cum are cealaltă! Cealaltă are însă un statut sufletesc cert: ea n-a avut, n-are şi n-o să aibă niciodată un tată. Eu sunt unicul ei părinte, aşa cum a fost Mama pentru mine. Sper să nu simtă lipsa asta niciodată. („Ce-o fi vrând Pavel?”.) Mariei însă tu îi lipseşti. Nici nu te-ar iubi… nici nu te-ar urî… nici indiferent nu i-ai devenit.

  — Cum ţi-am devenit ţie…

  — Eu am o putere de-a mă vindeca, o