putere ca şopârlele. Le rupi coada, ele trăiesc mai departe. N-am fost în viaţa mea bolnavă în afară de bolile copilăriei şi de-o gleznă luxată. („Ce fericită m-a făcut glezna asta. Mi-aş fi scrântit toate-ncheieturile cu mâna mea numai să…”.) Nici Mama n-a fost. Am să mor probabil ca ea, repede şi fără să sufăr. Cel puţin îmi place să sper.

  — Hai să nu mai dramatizăm.

  — Hai să nu mai dramatizăm”! Ce convenţional sună vorbele astea! Şi despre ce să vorbim? De fapt, afară de ce o priveşte pe Maria…

  — N-avem ce ne spune, nu-i aşa?

  — Chiar aşa! Ce să ne spunem? Oamenii despărţiţi n-au prezent, nici viitor comun. Ei au numai un biet trecut din care, dacă-l tot pigulesc şi-l tot vântură, în loc să-l lase să-şi doarmă somnul, fac un venin al prezentului. Şi de venin nu duce nimeni lipsă… Mie mi-e foame, dacă vrei să mănânci din chiftelele şi din piureul făcut de Maria, poftim, dacă nu, aşteapt-o, fă ce vrei. („Doamne, de ce-o fi telefonat Pavel?”.)

  Sună din nou telefonul.

  — Alo, da, doamnă. Mi-a spus Maria, dar am uitat, nu vă supăraţi… Da, e unul dintre cei mai buni chirurgi din generaţia mea, aş îndrăzni să spun chiar cel mai bun… îl cunosc, am fost colegi de grupă… Cum să nu… O clipă numai, să scriu în carnet… O-lim-pi-a Ma-te-es-cu. Bun. Mă duc chiar mâine dimineaţă… Aha… un coleg în trecere prin Bucureşti, el le-a pus… Bun… Sărut mâna…

  — Am lichidat şi cu H. B.- urile.

  — Cu ce?

  — Cu haş-beu-rile, care nu reprezintă simbolul vreunui vaccin sau al vreunui ser, ci se traduce prin „hoaşte bătrâne” zise şi „haş-bilici”, cum le-a botezat fiica noastră comună pe „tinerele” mele vecine, pe care nu le are la inimă.

  În timp ce dădea aceste explicaţii filologice, Sânziana îi oferi fostului ei soţ un scaun la masa din bucătărie, iar ea se-aşeză-n faţa farfuriei întinse, pusă peste un şervet imprimat cu fructe.

  — Nu vrei o chiftea?

  — Aş bea ceva.

  — Cico” sau „Pepsi”, altceva n-am. Băuturi beţive nu se beau în casa asta decât din an în paşti. Adusese Tudor nişte coniac, dar l-a băut tot el, pe tot.

  Numele lui Tudor nu-l binedispuse defel pe Alexandru.

  — Anul ăsta am vrut să vin la 24 iunie pe-aici, dar mi-ai spus că nu eşti acasă.

  — De 24 iunie?

  — Da, de ziua ta. Sânzienele, sânzienii, Sanctus Joannes. Dar ai spus că nu eşti acasă.

  — Nici n-am fost. Am mâncat cu fetele-n oraş. Mi-a spus Maria că-mi taie mâinile dacă spăl vreo farfurie de ziua mea. Şi dac-aş fi fost acasă crezi că trebuia chiar să vii?

  — Sânziana, ori de câte ori fac o tentativă de-a stabili nişte relaţii… umane între noi, o respingi. Nu suntem nici primii, nici ultimii oameni care se despart. La urma-urmei, ne-am despărţit foarte civilizat.

  — Ce e drept, nu ne-am azvârlit cu oalele-n cap… Numai că motive pentru care să ne mai vedem… Afară de Maria, „motiv” obligatoriu, ce mai avem de-mpărţit?

  — Crezi că le dai un exemplu bun cu flori, cu…?

  Şi, uitându-se la brăţara Sânzienei, Alexandru atacă brusc subiectul care-l râcâia pe suflet de când intrase-n casă, trecând peste întrebarea fostei lui neveste, căreia i se opri chifteaua-n gât. Altădată, l-ar fi poftit pe uşă-afară pentru asemenea indiscreţie, acum însă, într-o dispoziţie generoasă din pricina dragostei pentru Mircea, neliniştită de telefonul lui Pavel şi copleşită de amintirea lui Nini Naiculescu, pe care-a doua zi prietenii aveau să-l pomenească, îi răspunse lui Alexandru cum ar fi răspuns oricui i-ar fi pus o astfel de întrebare.

 

  („„La-nceput ai să-l urăşti, ai să-l scoţi din rândul oamenilor, pe urmă, are să-ţi devină indiferent şi n-ai să mai cheltuieşti nici un sentiment pe el, şi mai pe urmă, ai să te uiţi la el cum de fapt trebuie sa ne uităm la fiecare semen al nostru când începem să-l considerăm prin prisma unui singur sentiment: înţelegerea”. Măicuţa mea dragă, totdeauna ai avut dreptate”.)

  — Dacă te-ar auzi cineva, ar zice că te porţi ca un bărbat gelos. Alexandru păli atât de tare că, un moment, Sânziana se gândi că i se făcuse rău. („N-ai învăţat nimic de la „marea vedetă”, mare, într-adevăr, în viaţa ta n-ai să ştii să ascunzi ce simţi”.) Eu însă ştiu că nu poate fi vorba de-aşa ceva şi de-asta am să-ţi răspund ca unui părinte îngrijorat de educaţia copilului său, educaţie pe care n-are timp s-o supravegheze. Aşadar: n-ai nici un motiv să fii neliniştit de „exemplul” pe care li-l dau fetelor mele, din care una e şi a ta. Nu văd la mine decât o viaţă de om cinstit şi-atât. În casa asta în afară de nenea Daniel, de nenea Matei şi de Tudor, nu calcă decât rar picior de bărbat, şi atunci, en tout bien, tout honneur. Nu merg nicăieri fără Maria vorbesc de câte-un spectacol la care mă mai duc din an în paşti, că de vizite… Dumnezeu cu mila… Iar ea nu face un pas pe care să nu i-l ştiu. Mulţi părinţi ar vrea să aibă un copil ca ea. Fata asta-n viaţa ei n-a luat o meditaţie şi-a fost şi este printre cei mai buni copii din clasă. De când cu moda meditaţiilor, bagă părinţii mii, zeci de mii, în fundul copiilor şi de multe ori degeaba. Când am vrut să ia nişte lecţii suplimentar la engleză mi-a spus: „Mi-a dat statul cap să-l folosesc; într-o lună, îţi promit să fiu prima la engleză”. Şi este. M-ajută cât poate, nu cere nimic mai mult decât îi dau eu; pentru fiecare leuţ se justifică. E un copil bun, înţelegător şi echilibrat. Şi pe lângă toate astea care sunt preţioase pentru ea, ceva tot atât de preţios mai ales pentru mine: mă iubeşte.

  — Dar te şi respectă?