- Vorbeşti puţin în ultimele zile, mi-a spus Sibel într-un miez de noapte, când o duceam cu maşina acasă.

         - Da?

         - Tăcem de o jumătate de oră.

         -Am luat de curând prânzul cu tata... M-a afectat foarte tare. Vorbeşte despre toate de parcă s-ar pregăti de moarte

         Vineri, 6 iunie, adică cu opt zile înainte de logodnă şi cu nouă zile înainte de examenul de intrare la facultate, ne-am dus - tata, fratele meu şi eu -, cu Chevroletul condus de Çetin, să facem o vizită de condoleanțe unei familii care locuia ceva mai jos de hamamul din Cukurcuma, într-o zonă situată între Beyoglu şi Tophane. Răposatul era un muncitor în vârstă din Malatya, care lucrase cu tata chiar din primii săi ani de activitate. Îmi aminteam de bărbatul acela voinic, care se identifica cu istoria companiei, încă din perioada în care era un fel de om bun la toate în biroul tatei. Pentru că una dintre mâini îi fusese prinsă şi strivită de o maşină la fabrică, purta în locul ei o proteză. Îl cunoscusem pe muncitorul acela destoinic pentru că tata, care ţinea foarte mult la el, îl luase la birou după accident. Cum era o persoană foarte afectuoasă şi foarte simpatică, Rahmi Efendi îşi transformase mai apoi proteza, care în primii ani ne speria, pe mine şi pe fratele meu, în jucărie pentru noi, copiii. Într-o vreme, când

eram mici, ne uitam la proteza lui şi ne jucam cu ea ori de câte ori ne duceam la tata, la birou. O dată, eu şi fratele meu l-am văzut pe Rahmi Efendi cum îşi întindea covorul de rugăciune Într-o încăpere goală, la birou, şi cum îşi punea proteza de o parte, pentru ca apoi să-şi facă rugăciunea.

         Rahmi Efendi avea doi fii, la fel de veseli şi de voinici ca el. Amândoi i-au sărutat mâna tatei. Soţia lui Rahmi Efendi, o femeie obosită şi uzată, cu pielea trandafirie, nici grasă nici slabă, a început să plângă de îndată ce 1-a văzut pe tata, ştergându-şi lacrimile cu colţul basmalei. Tata a consolat-o cu o sinceritate pe care nici eu, nici fratele meu nu i-am fi putut-o arăta, i-a îmbrăţişat şi i-a sărutat pe ambii băieţi şi a intrat cu o neaşteptată repeziciune în comuniune spirituală şi sentimentală cu ceilalţi oaspeţi ai casei. Cât despre mine şi fratele meu, am căzut pradă unui acces de vinovăţie, fiecare în felul lui: fratele meu a debitat ceva pe un ton profesoral, iar eu am evocat amintiri.

         În asemenea situaţii, nu contează cuvintele, nu contează atitudinile, autenticitatea ori chiar violenţa suferintei noastre, ci capacitatea noastră de adaptare la ambianţă. Mă gândesc

uneori că ataşamentul atât de profund faţă de fumat nu se datorează tăriei nicotinei, ci faptului că fumatul îţi creează sentimentul că faci cu uşurinţă un lucru cu noimă în lumea aceasta vană şi fără sens. Tata, fratele meu şi cu mine am luat câte o ţigară din pachetul de Maltepe pe care ni l-a întins fiul cel mare al răposatului, ne-am aprins-o, fiecare, la flacăra chibritului pe care ni-l oferea cu iscusinţă acelaşi băiat şi, în mod straniu, am început să fumăm toţi trei în acelaşi timp, stând picior peste picior, de parcă am fi făcut cel mai însemnat lucru din lume.

         Pc perete „atârna“ un chilim, în stilul în care-şi atârnă europenii tablourile pe pereţi. M-am lăsat purtat, poate din cauza savorii aparte a ţigării Maltepe, de iluzia - cred – că meditam la ceva profund cu privire la existenţă. Principala problemă, în viaţă, este fericirea. Unii sunt fericiţi, altora le este imposibil să fie fericiţi. Desigur că cei mai mulţi dintre oameni rătăcesc orbeşte între cele două. Eu eram foarte fericit în acele zile, dar nu voiam să remarc acest lucru. Acum, după ani şi ani, mă gândesc că cea mai bună modalitate de a-mi proteja fericirea era, poate, chiar ignorarea ei. Dar nu pentru a o proteja nu-mi remarcam eu fericirea, ci pentru că mă temeam de o nefericire care se apropia de undeva, de foarte departe - mă temeam să n-o pierd pe Füsun. Oare acesta să fi fost motivul care mă făcea, pe de o parte, să mă cufund în tăcere, iar pe de altă parte, să devin mai impresionabil?

         În timp ce mă uitam la lucrurile din încăperea meschină, sărmană, care strălucea însă de curăţenie (pe perete se aflau un barometru frumos, în genul obiectelor casnice la modă în anii 1950, şi o inscripţie înrămată cu Bismillah 1), am crezut, o clipă, că aveam să încep şi eu să plâng, alăturându-mă astfel soţiei lui Rahmi Efendi. Pe televizor se afla un milieu, iar pe milieu, un bibelou reprezentând un câine care dormea. Aveai senzaţia că până şi câinele stătea să plângă. Îmi amintesc că, nu ştiu de ce, m-am simţit bine când m-am uitat la acel câine, iar după aceea m-am gândit la Füsun.

    1 În numele lui Dumnezeu (tr.).

23

Tăcerea

         Pe măsură ce se apropia ziua logodnei, momentele de tăcere dintre Füsun şi mine deveneau tot mai lungi, se amplificau neîncetat, iar întâlnirile noastre, care durau cel puţin două ore pe zi, ca şi partidele de dragoste, a căror intensitate sporea de la o zi la alta, ajunseseră să fie otrăvite de ele.

         - Mama a primit invitaţia la logodnă, mi-a spus ea o dată. S-a bucurat foarte mult, tata spune şi el că trebuie să mergem şi amândoi ar vrea să vin şi eu. Din fericire, a doua zi este examenul de admitere la facultate, aşa încât voi fi nevoită să fac pe bolnava, acasă.

         - Mama a fost cea care a trimis invitaţia, am spus eu. Bagă de seamă, să nu vii ! De fapt, nici eu nu-mi doresc deloc să mă duc.

         Aş fi vrut ca Füsun să mă repeadă, să-mi spună ,,atunci, nu te duce !“, dar n-a zis nimic. Pe măsură ce se apropia ziua logodnei, făceam dragoste şi mai înfocat, transpirând din greu, ne îmbrăţişam cu gesturi care ne antrenau mâinile, braţele, trupurile, ca nişte îndrăgostiţi care-şi duceau viaţa împreună de ani de zile, iar uneori stăteam nemişcaţi, fără a