Până la logodnă ne-am întâlnit zilnic, la aceeaşi oră, în apartamentul din blocul Compasiunea, şi am făcut dragoste cu patimă. Nu vorbeam deloc despre situaţia în care ne

aflam, despre faptul că urma să mă logodesc, despre ceea ce avea să se petreacă mai departe şi, pe de altă parte, ne feream de lucrurile care ar fi putut să evoce asemenea subiecte. Atitudinea aceasta ne învăluia într-un soi de tăcere. De afară răzbăteau strigătele şi ocările copiilor care jucau fotbal. Nici în primele zile de dragoste nu obişnuiam să discutam despre situaţia noastră, dar flecăream amuzându-ne copios despre una-alta, despre rudele noastre comune, despre obişnuitele cleveteli din Nişantaşi şi despre bărbaţii de proastă speţă. Acum eram trişti şi pentru că momentele acelea de amuzament se sfârşiseră repede. Ştiam că era

vorba de un soi de pierdere, de nefericire. Dar sentimentul acesta neplăcut nu ne îndepărta unul de altul, ci ne lega într-un mod straniu.

         Mă surprindeam uneori visând că aveam să mă văd cu Füsun şi după logodnă. Paradisul acela, în care totul continua să dăinuie aşa cum era, s-a transformat treptat dintr-o fantezie (oare ar fi trebuit să spun reverie ?) într-o supoziţie rezonabilă. Chibzuiam că Füsun nu m-ar fi putut părăsi de vreme ce făceam dragoste atât de pătimaş şi de sincer. Era, de fapt, vorba de sentiment, nu de rațiune. Cugetam la toate acestea tăinuindu-mi-le chiar şi mie. Încercam însă, pe de altă parte, să-mi dau seama, din vorbele şi gesturile ei, ce anume gândea Füsun. Deoarece îşi dădea foarte bine seama de acest lucru, Füsun nu-mi oferea nici un indiciu, iar

tăcerile deveneau şi mai lungi. Füsun îmi studia, la rândul ei, gesturile şi făcea, disperată, tot felul de presupuneri. Ne măsuram uneori din priviri ca iscoadele care stau cu ochii în patru, ca să obţină mai multe informaţii. Expun aici, fără nici un comentariu, ca semn al clipelor noastre de tristeţe şi tăcere, chiloţii albi ai lui Füsun, ciorapii ei albi, de copil, şi încălţările acestea de cauciuc, de un alb-murdar, purtate tot de ea.

         Ziua logodnei a venit repede şi ne-a zădărnicit toate presupunerile. Mai întâi am rezolvat un obstacol neprevăzut legat de şampanie şi whisky (un vânzător nu voia să lase sticlele până când nu primea banii în mână), apoi am ieşit în Taksim, am mâncat un hamburger şi am băut nişte ayran 1 la Atlantik, bufetul copilăriei mele, după care m-am dus la Cevat Guralivul, frizerul meu din aceeaşi epocă. Către sfârșitul anilor 1960, Cevat îşi mutase frizeria din Nişantaşi în Beyoglu; tata şi noi ceilalţi ne găsiserăm un alt frizer în Nișantaşi - pe Basri; când se întâmpla însă să mă nimeresc

    1 Produs lactat foarte popular în Turcia, obţinut prin smântânirea laptelui.

prin preajmă ori când doream să mă inveselesc cu glumole lui, mă duceam să mă bărbieresc la noua lui prăvălie de pe strada Moscheea Agăi. Aflând că urma să mă logodesc în ziua aceea, Cevat a fost foarte fericit, m-a ras ca pe un viitor ginere, m-a dat cu spumă de ras din import, care nu se prelingea, şi cu o loţiune despre care spunea că n-avea nici un fel de miros şi s-a ocupat, rând pe rând, de fiecare fir de păr de pe faţa mea. M-am dus apoi pe jos în Nişantaşí, la blocul Compasiunea.

         Füsun a venit la ora ei obişnuită. Cu câteva zile în urmă îi spusesem, cu jumătate de gură, că nu trebuia să ne vedem sâmbătă, pentru că în ziua următoare avea examen; îmi

replicase însă că, după ce lucrase atât de intens, dorea să-şi odihnească puţin mintea în ultima zi. De fapt, nu se mai ducea la buticul Şanzelize de două zile, sub pretextul pregătirii pentru examen. De îndată ce a intrat, s-a aşezat la masă şi şi-a aprins o ţigară.

         - Pentru că mă gândesc la tine, nu-mi mai intră deloc în cap matematica şi alte alea, a spus ea pe un ton sarcastic.

         A lăsat să-i scape un hohot de râs, de parcă ar fi fost vorba de ceva neadevărat, de o replică stereotipă împrumutată din filme, apoi s-a făcut roşie la față ca sfecla.

         Dacă nu s-ar fi înroşit şi nu s-ar fi întristat, aş fi încercat, şi eu să o dau pe glumă. Ne-am fi comportat de parcă nici nu ne-ar fi trecut prin minte că în ziua aceea urma să mă logodesc. Dar n-a fost aşa. Amândoi am încercat o tristeţe intensă, sfâşíetoare, insuportabilă. Ne-am dat seama că nu ne puteam lepăda de tristeţea aceea, peste care nu se putea trece cu glume, care nu putea fi atenuată prin vorbe şi îndulcită de faptul că o împărtăşeam amândoi, decât făcând

dragoste. Dar tristeţea ne-a tărăgănat şi ne-a otrăvit până şi clipele de dragoste. La un moment dat, Füsun s-a întins în pat ca un om bolnav care-şi odihneşte trupul, lăsând impresia că cerceta norii de melancolie ce pluteau deasupra capului ei, aşa încât m-am întins şi eu lângă ea şi am contemplat împreună tavanul. Copiii care obişnuiau să joace fotbal erau tăcuţi şi nu distingeam decât mişcările mingii. Apoi au tăcut şi păsările şi s-a aşternut o linişte profundă.

Auzeam, de foarte departe, sirena unui vapor, apoi pe a altuia.

         După aceea am băut împreună whisky dintr-un pahar rămas moştenire, de la Ethem Kemal, bunicul meu şi cel de-al doilea soţ al străbunicii lui Füsun, şi am început să ne

sărutam. Simt, scriind aceste lucruri, că n-ar trebui să-i mai torturez pe curioșii interesaţi de povestea mea: un roman nu trebuie să fie neapărat trist, pe motiv că protagoniştii lui sunt trişti. Ne-am petrecut vremea, ca de obicei, cu obiectele din încăpere, cu îmbrăcămintea, cu pălăriile purtate cândva de mama, cu bibelourile. Ne sărutam, totodată, minunat, așa cum făceam mereu, căci amândoi făcuserăm progrese în această privinţă. In loc să vă supun la cazne povestíndu-vă despre tristeţea care ne apăsa, ar trebui să vă spun că gura lui Füsun părea să se piardă în gura mea. In timpul săruturilor, care