deveneau din ce în ce mai lungi, în uriaşa cavitate a gurilor noastre împreunate se strângea un lichid călduţ, dulce ca mierea care, uneori, ni se prelingea pe la colțurile gurii, ajungând în vârful bărbiei, iar în faţa ochilor

noștri prindea să se-nfiripe un tărâm paradisiac, parcă desprins din vise, la care n-ai fi putut visa decât îmboldit de optimismul acela specific copiilor, şi contemplam acel meleag

scăldat în culoare, pe care îl zăream parcă printr-un caleidoscop aflat în minţile noastre, de parcă am fi contemplat însuși Raiul. Se întâmpla uneori ca vreunul dintre noi să aspire buza de sus sau buza de jos a celuilalt, sugând-o uşor, asemenea unei păsări înrobite propriei plăceri care ia cu mare grijă o smochínă în cioc, pentru ca apoi, strângând între dinţi bucăţica aceea de buză arestată, să-l aducă pe celălalt în situaţia de-a spune „acum sunt la mila ta !“, iar

după ce celălalt încerca, cu plăcere şi răbdare, aventurile buzei, după ce trăia, pasiv, plăcerile delicioase pe care i le stârnea faptul că se afla la mila persoanei iubite şi după ce începea să intuiască, pentru prima oară în viaţa sa, cât de atrăgătoare putea să fie împrejurarea de a-i încredinţa acesteia, îndrăzneţ, întregul trup, ca şi faptul că zona aceea situată între tandreţe şi abandon reprezenta cel mai obscur, mai profund loc al dragostei, se comporta în acelaşi fel faţă de celălalt, iar în timpul acesta limbile noastre, care se zbăteau nerăbdătoare în gură, răzbăteau printre dinţi, descoperind-se repede una pe alta, şi ne aminteau de acea latură

plăcută a dragostei, legată nu atât de violenţă, cât de blândeţe, de îmbrăţişare şi atingere.

         După lungile momente de dragoste, am aţipit amândoi. Ne-am trezit în acelaşi moment, înfioraţi, când un vãnt blând, cu mireasmă de tei, care pătrunsese pe uşa deschisă a balconului, a umflat o clipă draperia şi ne-a mângâiat chipurile cu ea, de parcă ar fi fost o bucată de mătase.

         - Mă aflam, în vis, într-un lan de floarea-soarelui, a spus Füsun. Iar florile-soarelui se legănau uşor, mişcate de un vânt ciudat. Oricum, era nespus de înspăimântător şi am vrut să strig, dar n-am putut.

         - Nu te teme, am spus eu. Sunt aici.

         N-am să vă mai povestesc cum ne-am desprins din aşternut, cum ne-am îmbrăcat şi cum am ajuns la uşă. După ce am sfătuit-o să fie calmă la examen şi să nu-şi uite legitimația

acasă, după ce am asigurat-o că totul avea să meargă bine şi că urma să intre la facultate, i-am spus, străduindu-mă să fiu cât mai natural, şi lucrul pe care intenţionam să i-l spun de zile întregi.

         - Mâine ne întâlnim din nou la aceeaşi oră, bine?

         - Bine! a spus Füsun, ferindu«şi ochii.

         Am privit în urma ei cu dragoste şi mi-am dat seama imediat că logodna avea să decurgă cum nu se putea mai bine.

 

 

 

24

 

 

Logodna

         La aproape douăzeci de ani de la povestea pe care v-o depăn, am obţinut pentru Muzeul inocenţei, împrietenindu-mă cu cei mai prestigioşi colecționari din urbe şi colindând feluritc

târguri de vechituri (şi mici muzee) din oraş şi din Europa, aceste cărţi poştale care înfăţişează hotelul Hilton din Istanbul. Când vestitul colecţionar Halit Bey-cel-Beteag mi-a permis să ating, după lungi tratative, una dintre aceste cărţi poştale, s-o privesc de aproape, binecunoscuta faţada a hotelului, în stil modern şi internaţional, mi-a adus aminte deodată nu

doar de noaptea logodnei, ci de întreaga mea copilărie. Pe când aveam zece ani, părinţii mei se duseseră să participe, emoțonaţi, la serata prilejuită de inaugurarea acestuia, alături de vedeta americană Terri Moore, astăzi de mult uitată, şi de toată lumea bună a Istanbulului, iar în anii următori se acomodaseră destul de bine cu locul acela, care se zărea şi de la fereastra noastră şi care era destul de diferit de silueta veche şi obosită a Istanbulului, făcându-şi un obicei din a se abate pe acolo ori de câte ori aveau prilejul. Reprezentanţii companiilor străine cu care făcea comerţ tata, pasionaţi de dansuri orientale, poposeau la Hilton. Duminica seara, când toată familia noastră mergea la hotel pentru a se înfrupta din mâncarea aceea miraculoasă numită ,,hamburger“, care nu ajunsese încă în nici un alt restaurant din Turcia, fratele meu și cu mine eram fascinaţi de uniforma roşie, de culoarea rodiei, de centura aurie şi de epoleţii cu nasturi strălucitori ai portarului, care purta mustaţă pe oală. În anii aceia, foarte multe noutăţi „occidentale“ erau testate mai întâi la Hilton, iar marile gazete aveau un corespondent special la hotel. Dacă i se păta vreun taior la care ţinea foarte mult, mama îl trimitea la curăţătoria chimică de la Hilton şi îi mai plăcea să bea şi câte un ceai cu prietenele la cofetăria din holul hotelului. Nunţile foarte multor rude şi prieteni de-ai mei avuseseră loc în marea sală de bal de la parter. Când am ajuns la concluzia că vila din Anadoluhisari a

viitoarei mele soacre, pe jumătate în paragină, nu avea să fie prea potrivită pentru logodnă, ne-am decis cu toţii pentru Hilton. Ca să nu mai spun că, încă de la deschidere, Hiltonul

a fost una dintre puţinele instituţii civilizate din Istanbul care obişnuiau să închirieze camere unor domni rafinaţi, cu dare de mână, şi unor doamne curajoase, fără a le cere certificatul de căsătorie.

         Çetin Efendi ne-a lăsat devreme (pe mama, pe tata şi pe mine) în faţa uşii mari, turnante a hotelului, a cărei copertină aducea cu un covor zburător.

         - Mai este o jumătate de oră, a spus tata, care se înveselea ori de câte ori intra în hotel. Haideţi să ne aşezăm aici şi să bem un ceai.

         Ne-am aşezat într-un colţ de unde se vedea întregul hol şi i- am cerut chelnerului în vârstă, care-1 recunoscuse pe tata și-l mtreba ce mai face, să ne aducă repede, mie şi tatei, câte un „rachiu“, iar mamei un ceai. Ne făcea plăcere să contemplăm mulţimea adunată în hotel la orele serii, precum şi oaspeţii - din ce în ce mai mulţi, pe măsură ce se apropia momentul -,

amintindu-ne de anii de demult. Invitaţii la ceremonia de logodnă, feluriţii cunoscuţi şi rudele curioase care se perindau, rând