Redăm, ca amuzament, după Raymond Ruyer, un paradox al acestei gândiri. Se poate afirma că fizicianul este creaţia atomului care a vrut să-şi cunoască propria structură. Dar afirmaţia este falsă pentru că. Atomul o cunoştea mai bine decât Niels Bohr. Watson şi Crick n-ar fi existat nici ei dacă ADN-ul lor n-ar fi "voit" că creeze constelaţia de gene corespunzătoare.

  Iată ce spune despre Gnoza de la Princeton autoritatea cea mai competentă în materie de istorie a religiilor, Mircea Eliade: "Este surprinzător să vezi cum cei mai mari matematicieni şi astronomi de astăzi, care au crescut într-o societate în întregime desacralizată, ajung la nişte concluzii ştiinţifice, chiar filosofice foarte apropiate de anumite filosofii religioase. Este surprinzător să vezi fizicieni, mai ales astrofizicieni şi specialişti ai fizicii teoretice, reconstruind un univers în care Dumnezeu îşi are rolul său." (L'Epreuve du Labyrinthe, 1978).

  Iniţiere sau ştiinţă? Vom relata "Legenda lui Hermes" pentru a avea o idee despre ceea ce se învăţa în templele din Egiptul antic şi mai ales pentru a face o comparaţie între ce ştiau ei pe atunci şi ce ştim noi astăzi.

  "Hermes cere răspunsuri lui Osiris prin intermediul preotului unui templu egiptean care-l primise ca adept în vederea iniţierii în mistere.

  Hermes adoarme. Deodată cineva îl strigă pe nume.

  — Cine eşti tu? Întreabă Hermes.

  — Sunt Osiris, Inteligenţa Supremă care este în stare să-ţi dezvăluie orice lucru. Ce doreşti tu?

  — Aş vrea să cunosc originea lucrurilor.

  — Vei fi satisfăcut.

  Deodată un întuneric de nepătruns coborî asupra lui Hermes, care se văzu scufundat într-un haos umed, plin de fum şi în care se auzea un muget lugubru. O voce se ridică din prăpastie: "Acesta este strigătul Luminii" grăi Osiris. Un foc subtil izbucni din adâncurile umede şi atinse înălţimile eterate. Hermes se ridică în acelaşi timp şi se regăsi în sferele superioare; coruri de astre se auzeau deasupra capului, iar Valea Luminii umplea Infinitul.

  — Ai înţeles ce ai văzut? Întreabă Osiris pe Hermes.

  — Nu, răspunse acesta.

  — Ei bine, tu ai văzut ceea ce există de când e lumea. Lumina pe care ai văzut-o la început e Inteligenţa Divină în care îşi au originea toate lucrurile şi care conţine modelele tuturor fiinţelor. Întunericul în care ai fost cufundat după aceea e lumea materială în care trăiesc oamenii pe Pământ. Focul pe care l-ai văzut izbucnind din adâncuri e Cuvântul Divin. Dumnezeu e Tatăl, Cuvântul e Fiul, Unirea lor e viaţa.

  — Ce simţ miraculos s-a deschis în mine! Nu mai văd cu ochii corpului ci cu cei ai spiritului. Cum se face asta?

  — Cuvântul e în tine. Ceea ce se vede, aude, creează în tine e chiar Cuvântul Creator, Focul Sacru.

  Aceste lucruri i-au fost spuse noului adept de către hierophant, preotul templului egiptean referitor la viziunea lui Hermes. Şi apoi continuă: ". Adu-ţi aminte însă că legea misterului acoperă Marele Adevăr. Cunoaşterea totală nu poate fi dezvăluită decât fraţilor noştri care au trecut prin aceleaşi încercări ca şi noi. Trebuie să măsori Adevărul după inteligenta fiecăruia, acoperindu-l pentru cei slabi, pe care i-ar face să înnebunească, ascunzându-l de cei răi care nu pot prinde decât fragmente din care ar face arme de distrugere. Închide-l în inima ta şi fă-l să vorbească prin faptele tale. Ştiinţa va fi forţa ta, credinţa spada ta, iar tăcerea armura care nu poate fi sfărâmată" (după Edouard Schure, Les grands inities, 1889).

  Iţi revii cu greu după astfel de revelaţii. Dar să revenim totuşi şi să abordăm în continuare pluralitatea ipostazelor concrete în care se manifestă inteligenţa, de la conduita instinctivă a lumii fără limbaj articulat până la aceea a raţiunii.

  INTELIGENŢA NATURII.

  Instincte şi acte deliberate. Literatura ştiinţifică acordă spaţii largi descrierii conduitei lumii animale, care prin finalitatea sa adaptativă poartă amprenta inteligenţei.

  Înţelegerea unor astfel de conduite are în primul rând rolul de a ne oferi o cheie pentru propria noastră înţelegere, sugerând etapele care au precedat gândirea umană.

  Inteligenţa la nivelul animalelor lipsite de limbaj articulat este definită prin capacitatea acestora de a-şi adapta comportamentul la situaţia existentă (Barnett, 1973). După cum am mai subliniat, distingem două modalităţi de conduite adaptative: una instinctivă şi automată – exprimată prin programe ce includ experienţa speciei, transmisă genetic – alta deliberată, în care intervine intenţionalitatea.

  Un act deliberat cu eficienţă adaptativă presupune o experienţă însuşită prin învăţare şi memorare, o anticipare şi o elaborare adecvată. In instincte apare doar o experienţă trecută şi memorată în engramele codului genetic. Transmiterea lor la descendenţi constituie prin sine însăşi o anticipare a condiţiilor de mediu şi a experienţelor la care va fi supus purtătorul lor. Când experienţele individuale şi condiţiile de mediu nu corespund cu acelea memorate de specie în aceste instincte, individul este obligat să recurgă la acte deliberate sau să piară prin lipsa capacităţii de adaptare. Cum viaţa este plină de neprevăzut, suntem de părere că la toate nivelurile de existenţă ale vieţii trebuie să întâlnim elaborări deliberate mai mult sau mai puţin complexe, mai mult sau mai puţin instinctive.

  Viaţa nu poate fi niciodată programată în totalitate, oricât de complexă ar fi experienţa anterioară luată ca model.

  În realitate există o îmbinare a celor două posibilităţi de acţiune. O "libertate a voinţei", ale cărei limite se extind concomitent cu dezvoltarea filo-genetică a sistemului nervos. Într-o lume în continuă schimbare şi evoluţie nici un instinct nu poate fi suficient pentru a anticipa toate condiţiile în care va trăi purtătorul său. De aceea trebuie să fie dotat şi cu posibilităţi de acţiune întreprinsă ad-hoc. Când acestea sunt depăşite, individul dispare. Aşa ne-am putea explica dispariţia speciilor despre existenţa cărora nu avem decât dovezi paleontologice.

  Instinctele = programe inteligente. Cercetătorii au renunţat în prezent să mai facă o separaţie netă între instincte şi acte deliberate, orice conduită implicând ambele instanţe. Nici chiar la om nu se poate stabili totdeauna