planete diferite ori în secole diferite. O mamă şi toată murdăria asta, şi zei, şi bătrîneţe, şi boală… Clătină din cap. E aproape de neconceput. N-am să înţeleg niciodată dacă nu-mi explici.

— Ce să vă explic?

— Asta, zise Bernard, arătînd spre pueblo, şi aia, reluă el arătînd căsuţa din afara satului. Totul. Toată viaţa voastră.

— Păi, ce e de spus?

— Ia-o de la început. De cînd ţii cît de cît minte ceva.

— De cînd am prima amintire? John se încruntă. Urmă un lung răstimp de tăcere.

 

Era îngrozitor de cald. Mîncaseră multe tortilla1 şi porumb dulce. Linda spuse:

— Vino, puişor şi culcă-te. Se culcară alături în patul cel mare.

— Cîntă-mi ceva!

Şi Linda cîntă „Streptococ-D, pîn’ la Banbury-T“ şi „Pa-pa, bebeluş adorat, curînd vei fi decantat“. Şi glasul ei se auzea tot mai slab…

Apoi răsună un zgomot puternic care-l făcu să tresară din somn. Lîngă pat stătea în picioare un bărbat – enorm, înspăimîntător. Îi zicea ceva Lindei şi Linda rîdea. Ea se învelise pînă sub bărbie, dar bărbatul îi trase pătura de pe ea. Avea părul ca două funii negre, iar în jurul braţului purta o brăţară de argint cu pietre albastre. Lui John îi plăcu brăţara; dar asta nu-i alungă frica; îşi ascunse faţa la subţioara Lindei. Linda îl acoperi cu mîna şi el se simţi mai în siguranţă. Cu vorbele acelea pe care el nu le înţelegea prea bine, Linda îi spuse bărbatului:

— Nu cînd e John aici!

Bărbatul se uită la el, pe urmă la Linda, şi-i zise într-o şoaptă dulce cîteva cuvinte.

Linda spuse :

— Nu.

Dar bărbatul se aplecă asupra lui John – căruia faţa aceasta i se păru uriaşă, îngrozitoare; funiile acelea de păr negru atingeau pătura.

— Nu, zise Linda, şi John îi simţi mîna strîngîndu-l mai tare. Nu, nu!

Dar bărbatul îl apucă pe John de un braţ. Îl duru. Ţipă. Bărbatul întinse şi cealaltă mînă şi-l ridică în sus. Dar Linda încă se mai agăţa de el repetînd:

— Nu, nu! Bărbatul zise ceva scurt şi ameninţător şi deodată Linda lăsă braţele în jos.

— Linda, Linda! strigă John dînd din picioare şi zvîrcolindu-se.

Dar bărbatul îl duse pînă la uşă, o deschise, îl lăsă pe podea în mijlocul încăperii vecine şi plecă, închizînd bine uşa în urma lui. John se ridică şi alergă la uşă. Înălţîndu-se în vîrful picioarelor ajunse cu chiu cu vai pînă la zăvorul mare de lemn. Îl ridică şi împinse, dar uşa nu se deschise.

— Linda! strigă John, dar ea nu răspunse.

 

Îşi amintea o cameră imensă, destul de întunecoasă. Erau acolo paturi mari de lemn legate cu sfori şi o mulţime de femei stînd în picioare în jurul acestor obiecte – făceau pături, spunea Linda. Linda îi spuse să stea într-un colţ împreună cu ceilalţi copii, în timp ce ea se duse să le ajute pe femei. Multă vreme el se jucă frumos cu băieţii. Deodată oamenii începură să vorbească foarte tare şi femeile o tot împingeau într-o parte pe Linda, care plîngea. Cînd o împinseră la uşă, John alergă după ea. O întrebă de ce erau furioase femeile.

— Pentru că am stricat ceva, spuse ea, dar apoi se înfurie şi ea: — De unde era eu să mă pricep la ţesutul ăla împuţit al lor? Nişte nesuferite sălbatice!

O întrebă ce înseamnă „sălbatic“.

Cînd ajunseră la casa lor, Popé îi aştepta în faţa uşii şi apoi intră cu ei. Avea o tigvă mare plină cu ceva care părea să fie apă, dar nu era, ceva care mirosea rău şi-ţi ardea gura, te făcea să tuşeşti. Linda bău, şi bău şi Popé, şi apoi Linda rîse veselă şi începu să vorbească foarte tare; pe urmă se duse cu Popé în camera cealaltă. După plecarea lui Popé, intră şi el în odaie. Linda era în pat şi dormea atît de adînc, încît n-o putu trezi.

Popé venea destul de des. Spunea că lichidul acela din tigvă se numeşte mescal; dar Linda zicea că ar trebui să-i spună soma; numai că te făcea să te simţi rău după aceea.

John nu-l putea suferi pe Popé. Îi ura pe toţi – pe toţi bărbaţii care veneau la Linda. Într-o dupăamiază, cînd se juca pe afară cu alţi copii – îşi amintea că era frig şi munţii erau înzăpeziţi – intră în casă şi auzi în dormitor nişte glasuri furioase. Erau glasuri de femei şi rosteau cuvinte pe care el nu le înţelegea; dar simţea că trebuie să fie nişte vorbe cumplite. Apoi, deodată, bang! se răsturnă ceva; auzi nişte paşi tropăind, apoi se auzi o nouă bufnitură şi pe urmă un zgomot ca acela pe care-l faci cînd loveşti un catîr, dar nu, era un trup mai puţin ciolănos; apoi Linda ţipă:

— Nu, nu, nu, vă rog, nu! striga ea.

John alergă înăuntru. Erau trei femei înfăşurate în pături întunecate. Linda era în pat. Una dintre femei o ţinea de încheieturile mîinilor. Alta se aşezase între picioarele ei, ca să nu poată lovi cu ele. A treia o biciuia. O dată, de două ori, de trei ori; şi Linda