că a fost o alegere proastă, că nu-i un mod bun de a-şi petrece viaţa, unica lui viaţă, şi să se mute pur şi simplu din casă, să se confrunte cu propria-i singurătate, să se accepte aşa cum e, ca om, ca adult, ca o fiinţă umană separată. Ce a făcut e jalnic: să se dezbare de orice responsabilitate, să pice în transă, să se îndrăgostească nebuneşte de o tinerică drăgălaşă, „un înger venit din rai”, după cum a zis el. Chiar dacă o să-i meargă o vreme, n-o să progreseze deloc, n-o să înveţe nimic din asta! Ei bine, asta e, Marshal! Nu-i prea frumos! Şi nu sunt mândru de asta! Dar dacă vrei chestii primitive, astea sunt. O grămadă, şi accesibile, pe deasupra. Şi pot să-mi dau seama singur ce înseamnă ele, în cea mai mare parte! Ernest a oftat şi s-a lăsat pe spătarul scaunului, epuizat, aşteptând răspunsul lui Marshal.

  — Ştii, se spune că scopul terapiei e să devii propria-ţi mamă şi propriu-ţi tată. Cred că putem zice cam acelaşi lucru şi despre supervizare. Scopul e să devii propriu-ţi supervizor. Deci… hai să vedem ce crezi tu despre tine însuţi.

  Înainte de a căuta înăuntrul lui, Ernest i-a aruncat o privire lui Marshal şi s-a gândit: Să fiu propria-mi mamă şi propriu-mi tată, să fiu propriu-mi supervizor – la dracu’, e tare.

  — Păi, cel mai evident lucru e că sentimentele mele sunt intense. Am suprainvestit, asta-i sigur. Iar indignarea asta atât de deplasată, posesivitatea – cum de îndrăzneşte să ia o decizie fără să mă consulte mai întâi.

  — Aşa e! a încuviinţat energic din cap Marshal. Acum suprapune indignarea peste scopul tău să-i diminuezi dependenţa de tine şi să-i reduci numărul de ore.

  — Ştiu, ştiu. Contradicţia sare în ochi. Vreau ca el să scape de ataşamentul faţă de mine, şi totuşi mă înfurii când acţionează independent. E o dovadă de sănătate când insistă să aibă o lume privată, chiar şi ascunzând-o de mine pe femeia aia.

  — Nu-i numai o dovadă de sănătate, a zis Marshal, dar şi un semn că ai făcut o terapie bună. Extraordinar de bună! Când lucrezi cu un pacient dependent, recompensa ta e rebeliunea, nu supunerea. Fii încântat de ea.

  Ernest era impresionat. Şedea în tăcere, reţinându-şi lacrimile, digerând cu recunoştinţă ceea ce-i oferise Marshal. Îngrijindu-i pe alţii de atâţia ani, nu era obişnuit să fie el, la rândul lui, îngrijit de cineva.

  — Ce vezi, a continuat Marshal, în comentariile tale referitoare la felul cum ar fi trebuit să-şi părăsească Justin soţia?

  — Aroganţa mea! Nu-i bine decât cum spun eu! Dar e ceva foarte intens, o simt chiar şi acum. Sunt dezamăgit de Justin. Voiam ceva mai bun pentru el. Sună de parcă aş fi un părinte care cere prea mult, ştiu!

  — Ai o opinie dură, atât de dură, încât nici ţie nu-ţi vine să crezi. De ce-i atât de dură? De unde vine asta? Cum e cu cât îţi ceri tu ţie însuţi?

  — Dar chiar cred asta! A trecut dintr-o poziţie de dependenţă într-alta, de la soţie-diavol-mamă la înger-mamă. Şi chestia asta cu îndrăgostitul nebuneşte şi „îngerul venit din cer” – e într-o fuziune extatică, asemenea unei amoebe incomplet divizate… orice ca să evite confruntarea cu propria-i singurătate. Şi frica de singurătate l-a reţinut în căsnicia asta letală atâţia ani. Trebuie să-l ajut să înţeleagă asta.

  — Bine, dar eşti atât de dur, Ernest. Ai atâtea pretenţii! Teoretic, cred că ai dreptate, dar ce pacient care divorţează se ridică vreodată la standardul ăsta? Tu vrei să fie un erou existenţial. Minunat în romane, dar, când mă gândesc la anii mei de practică, nu-mi aduc aminte nici măcar de un singur pacient care să-şi fi părăsit partenerul în felul ăsta. Aşa că dă-mi voie să te întreb din nou, de unde vine impulsul ăsta? Oare există vreo problemă similară în viaţa ta? Ştiu că soţia ta a murit într-un accident de circulaţie cu mulţi ani în urmă. Dar nu ştiu prea multe despre relaţiile tale cu alte femei. Te-ai recăsătorit? Ai trecut printr-un divorţ?

  Ernest a clătinat din cap, iar Marshal a continuat:

  — Spune-mi, te rog, dacă devin prea intruziv, dacă depăşim pragul dintre terapie şi supervizare.

  — Nu, eşti pe drumul cel bun. Nu m-am recăsătorit. Soţia mea, Ruth, e moartă de şase ani. Dar adevărul e că, de fapt, căsătoria noastră se sfârşise de multă vreme. Aveam vieţi separate în aceeaşi casă, locuiam împreună din comoditate. Nu am putut să o părăsesc pe Ruth, chiar dacă mi-am dat seama foarte repede – amândoi ne-am dat seama – că nu ne potriveam.

  — Deeeci, a insistat Marshal, să revenim la Justin şi la contratransferul tău…

  — Evident, am de asimilat anumite emoţii şi nu trebuie să-l mai pun pe Justin să o facă în locul meu. Ernest şi-a ridicat privirea spre ceasul ornamentat şi placat cu aur Louis XIV de pe poliţa de deasupra şemineului, dar şi-a amintit că era doar decorativ. S-a uitat la ceasul lui de mână:

  — Mai sunt cinci minute. Hai să discutăm despre altceva.

  — Ai pomenit ceva despre o prelegere dintr-o librărie şi o întâlnire cu un fost pacient.

  — Păi, mai întâi, altă chestie. Ar fi trebuit sau nu să-mi recunosc deschis iritarea faţă de Justin când mi-a reproşat-o? Când m-a acuzat că încerc să-i distrug euforia de îndrăgostit, avea absolută dreptate, interpreta corect realitatea. Cred că, fiindcă nu-i confirmam percepţia corectă, făceam antiterapie.

  Marshal a clătinat din cap sever.

  — Gândeşte-te, Ernest. Ce-ai fi putut spune?

  — Păi, o posibilitate ar fi fost ca pur şi simplu să-i spun lui Justin adevărul, cam ce ţi-am zis ţie azi. Asta ar fi făcut Seymour Trotter. Dar bineînţeles că Ernest n-a menţionat acest ultim gând.

  — Adică? La ce te referi?

  — La faptul că am devenit extrem de posesiv. Că