poate i-am creat o stare de confuzie când i-am descurajat independenţa faţă de terapie. Şi, de asemenea, că am permis ca unele probleme personale să-mi înceţoşeze perspectiva.

  Marshal îşi aţintise privirea în tavan, dar acum s-a uitat brusc la Ernest, aşteptându-se să vadă un zâmbet pe chipul lui. Însă nu era nici un zâmbet.

  — Vorbeşti serios, Ernest?

  — De ce nu?

  — Nu-ţi dai seama ca eşti prea implicat şi aşa? Cine a spus vreodată că e o regulă a terapiei să fii întru totul sincer? Regula, singura regulă de bază e să acţionezi întotdeauna pentru binele pacientului. Dacă terapeuţii renunţă la regulile fundamentale şi iau hotărârea ca, în loc de asta, să facă după cum îi taie capul, să improvizeze aiurea, să fie tot timpul sinceri, păi, închipuie-ţi – terapia ar deveni complet haotică. Imaginează-ţi un general tras la faţă, care se plimbă printre soldaţi frângându-şi mâinile în ajunul bătăliei. Imaginează-ţi că i-ai spune unei paciente borderline grav bolnave că, indiferent cât de mult se străduieşte ea, o mai aşteaptă încă douăzeci de ani de terapie, încă cincisprezece internări în spital, încă o duzină de tăieturi ale venelor sau supradoze. Imaginează-ţi că i-ai spune pacientului tău că eşti obosit, plictisit, balonat, flămând, sătul până-n gât să mai asculţi sau că abia aştepţi să joci baschet. Eu, de trei ori pe săptămână, joc baschet la prânz, şi o oră sau două înainte de asta sunt asaltat de fantezii despre sărituri cu detentă şi aruncări din răsucire la coş. Să-i spun pacientului meu toate astea?

  Bineînţeles că nu! şi-a răspuns singur Marshal la întrebare, îmi ţin pentru mine reveriile. Iar dacă îmi perturbă munca, atunci îmi analizez propriu-mi contratransfer sau fac exact ce faci şi tu acum – şi bine faci, aş putea adăuga -, discut despre el cu un supervizor.

  Marshal s-a uitat la ceasul lui.

  — Scuză-mă că am vorbit atât de mult. Ni se termina timpul, şi asta e şi din vina mea, pentru că am discutat despre comisia de etici. Săptămâna viitoare o să-ţi dau toate detaliile cu privire la mandatul tău în comisie. Dar, acum, Ernest, te rog, povesteşte-mi două minute despre întâlnirea din librărie cu fostul tău pacient. Ştiu că îţi propuseseşi să discuţi despre asta.

  Ernest s-a apucat să-şi pună însemnările în servietă.

  — O, nimic dramatic, dar a fost o situaţie interesantă, genul de chestie care ar genera o dezbatere frumoasă într-un grup de studiu al unui institut. La începutul serii, o femeie foarte atrăgătoare s-a dat la mine făţiş şi, preţ de o clipă sau două, i-am răspuns şi am flirtat şi eu cu ea. Apoi mi-a spus că a fost pacienta mea pentru scurtă vreme, foarte puţin timp, într-un grup, acum vreo zece ani, în primul meu an de rezidenţiat, că terapia a avut succes şi că o duce foarte bine.

  — Şi? a întrebat Marshal.

  — Apoi mi-a propus să ne întâlnim după prelegere, să bem o cafea în cafeneaua librăriei.

  — Şi ce-ai tăcut?

  — M-am eschivat, bineînţeles. I-am zis că sunt ocupat tot restul serii.

  — Hmm… da, înţeleg ce vrei să spui. Chiar este o situaţie interesantă. Unii terapeuţi, până şi unii psihanalişti, s-ar fi întâlnit cu ea la o cafea. Unii ar putea să spună, având în vedere că n-ai făcut decât o scurtă terapie de grup cu ea, că ai fost prea rigid. Dar, şi Marshal s-a ridicat în picioare pentru a semnaliza sfârşitul şedinţei, ea sunt de acord cu tine, Ernest. Ai făcut ceea ce trebuie. Şi eu aş fi procedat exact la fel.

 

  Cinci

  Având patruzeci şi cinci de minute libere până la următoarea şedinţă, Ernest a pornit într-o plimbare lungă pe Fillmore, îndreptându-se spre Japantown. Se simţea tulburat din mai multe motive de şedinţa de supervizare, dar mai ales de invitaţia lui Marshal, sau mai degrabă de edictul lui în privinţa lucrului în Comisia de etică medicală a statului.

  De fapt şi de drept, Marshal îi poruncise să se înscrie în rândul forţelor de poliţie profesională. Iar dacă voia să devină psihanalist, nu putea să-l supere pe Marshal. Dar de ce insista supervizorul său atât de mult asupra acestui lucru? Ar fi trebuit să ştie că nu era un rol care să i se potrivească lui Ernest. Cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât devenea mai neliniştit. Nu era o sugestie nevinovată. Fără îndoială că Marshal îi trimisese un soi de mesaj criptic şi ascuns. Poate ceva de genul „Vezi şi tu ce îi aşteaptă pe psihoterapeuţii nechibzuiţi”.

  Calmează-te, nu face din ţânţar armăsar, şi-a spus Ernest în sinea lui. Poate ca Marshal avea numai intenţii bune, probabil că mandatul în comisia asta i-ar facilita admiterea în Institutul de Psihanaliză. Chiar şi aşa, lui Ernest nu-i surâdea ideea. Îi stătea în fire mai degrabă să înţeleagă pe cineva după criterii umaniste, nu să condamne. Mai făcuse poliţie doar o singură dată până atunci, cu Seymour Trotter, şi, deşi în situaţia respectivă, după părerea celor mai mulţi, se comportase impecabil, luase hotărârea să nu mai accepte să judece niciodată pe nimeni.

  Ernest s-a uitat la ceas: doar optsprezece minute până la primul dintre cei patru pacienţi ai lui din după-amiaza aceea. Şi-a cumpărat două mere fuji crocante de la o băcănie din Divisadero şi le-a înfulecat în timp ce se întorcea grăbit la cabinet. Mesele frugale de prânz, ce constau în morcovi sau mere, erau ultima dintr-o lungă serie de strategii pentru slăbit, toate complet lipsite de succes. Ernest era atât de hămesit seara, încât se ghiftuia la cină cu echivalentul mai multor mese de prânz.

  Adevărul e cât se poate de simplu: Ernest era un mâncău. Consuma mult prea multă mâncare şi n-ar fi putut niciodată să slăbească doar micşorându-şi cantitatea de hrană înghiţită în timpul zilei. Teoria lui Marshal (pe care Ernest o considera în secret o aiureală psihanalitică) era că oferea prea multe îngrijiri