pacienţilor, permiţându-le să îl sece, şi atunci se îmbuiba pentru a-şi umple vidul interior. În timpul supervizării, Marshal îl îndemna insistent să dea mai puţin, să vorbească mai puţin şi să se mărginească la trei sau patru interpretări pe şedinţă.

  Uitându-se în jurul lui – lui Ernest i-ar fi repugnat să fie văzut mâncând de către un pacient -, a continuat să mediteze la şedinţa de supervizare. „Generalul care-şi frânge mâinile în ajunul bătăliei!” Suna bine. Tot ce spunea Marshal cu accentul lui de Boston, care sugera siguranţă de sine, suna bine. Aproape la fel de bine ca discursul celor doi psihanalişti din Oxford, de la Departamentul de psihiatrie. Ernest se minuna de felul în care el şi toţi cei de faţă le sorbiseră cuvintele de pe buze, chiar dacă încă nu-i auziseră pe niciunul dintre ei exprimând vreo idee originală.

  Tot aşa, şi vorbele lui Marshal sunau bine. Dar ce spusese el de fapt? Că Ernest ar trebui să se prefacă, să-şi mascheze orice îndoială sau incertitudine. Iar în ce priveşte generalul care-şi frânge mâinile – ce fel de analogie mai era şi asta? Ce mama dracu’ avea asta de-a face cu el şi cu Justin? Se ducea oare vreun război aici? Era el oare un general? Şi Justin un soldat? Pur sofism!

  Astea erau gânduri periculoase. Niciodată până acum nu-şi mai permisese să-l critice atât de dur pe Marshal. A ajuns la cabinet şi s-a apucat să-şi treacă în revistă însemnările, pregătindu-se pentru următoarea şedinţă. Ernest nu-şi dădea voie să piardă vremea cu reverii personale înainte de venirea unui pacient. Gândurile eretice legate de Marshal mai aveau de aşteptat. Una dintre principalele reguli de terapie ale lui Ernest era să-i acorde fiecărui pacient întreaga lui atenţie.

  Deseori cita regula asta când pacienţii se plângeau că ei se gândesc la el mult mai mult decât se gândeşte el la ei, că nu este altceva decât un prieten închiriat cu ora. În general, le răspundea că atunci când se afla alături de ei, în timpul şedinţei de terapie, le era întru totul şi complet dedicat. Da, bineînţeles că ei se gândeau mai mult la el decât el la ei. Cum ar fi putut fi altfel? El avea mulţi pacienţi, ei aveau un singur terapeut. Exista vreo diferenţă între el şi un profesor cu mulţi elevi sau un părinte cu mulţi copii? Pe Ernest îl tenta mereu să le spună pacienţilor săi că atunci când făcuse la rândul său terapie, nutrise şi el aceleaşi sentimente pentru terapeutul lui, dar ăsta era exact genul de destăinuire care atrăgea cele mai severe critici din partea lui Marshal.

  — Pentru numele lui Dumnezeu, Ernest, spunea el. Mai păstrează ceva şi pentru prietenii tăi. Pacienţii tăi sunt clienţi, nu prieteni. Dar, în ultima vreme, Ernest începuse să se îndoiască din ce în ce mai tare că ar exista diferenţe între eul lui autentic şi cel profesional.

  E chiar imposibil pentru terapeuţi să fie spontani, sinceri în toate împrejurările? Ernest se gândea la o înregistrare pe care o auzise de curând, în care Dalai Lama vorbea în faţa unui public format din profesori budişti. Un membru al audienţei îl întrebase ce părere are despre munca până la epuizare a unui profesor şi dacă e recomandabil să facă în aşa fel încât să beneficieze şi de timp liber. Dalai Lama a chicotit şi a zis: „Buda are timp liber! Isus are timp liber!”

  În aceeaşi seară, mai târziu, în timp ce lua cina cu un vechi prieten, Paul, gândurile astea i-au revenit în minte. Paul şi Ernest se cunoşteau din clasa a şasea, iar prietenia lor se cimentase în timpul facultăţii şi al rezidenţiatului de la John Hopkins, când locuiseră împreună într-o căsuţă cu trepte albe din Mount Vernon Place, în Baltimore.

  În ultimii câţiva ani, prietenia lor se derulase mai mult prin intermediul telefonului, fiindcă Paul, singuratic din fire, locuia pe un teren împădurit de zece hectare, la poalele Sierrei, la trei ore de mers cu maşina de San Francisco. Promiseseră să petreacă împreună o seară în fiecare lună. Uneori se întâlneau la jumătatea drumului, alteori se vizitau alternativ unul pe altul. Luna asta îi venise rândul lui Paul să vină în oraş, şi s-au întâlnit devreme, la cină. Paul nu mai rămânea niciodată peste noapte. Dintotdeauna mizantrop, însuşirea i se accentua pe măsură ce înainta în vârstă, şi de curând începuse să-i displacă profund să doarmă în altă parte decât în propriu-i pat. Nu-l afectau deloc interpretările lui Ernest legate de panica homosexualităţii sau remarcile lui batjocoritoare despre faptul că şi-ar lua cu el în maşină mult iubita lui pătură şi salteaua.

  Faptul că Paul se mulţumea din ce în ce mai mult cu expediţiile lui interioare era o sursă de iritare pentru Ernest, căruia îi lipsea tovarăşul de călătorie din trecut. Deşi Paul se pricepea la psihoterapie – petrecuse odată un an pe post de candidat audient la Institutul Jung din Zürich -, preferinţa lui pentru viaţa rurală îi limita numărul de pacienţi dispuşi să urmeze tratament psihoterapeutic pe termen lung. Se întreţinea lucrând mai ales ca psihofarmacolog la o clinică de psihiatrie din regiune. Dar adevărata lui pasiune era sculptura. Lucra în metal şi sticlă, dând formă grafică celor mai profunde îndoieli psihologice şi existenţiale ale sale. Opera favorită a lui Ernest îi era dedicată: un vas voluminos din lut, care conţinea o mică figurină din bronz ce se ţinea de o stâncă mare şi se uita iscoditor peste buza recipientului. Paul îi pusese numele Sisif admirând priveliştea.

  Luau cina la Grazie, un mic restaurant din North Beach. Ernest venise direct de la cabinet, îmbrăcat elegant, cu un costum cenuşiu-deschis şi o vestă din stofă ecosez negru cu verde. Hainele lui Paul, cizme de cowboy, cămaşă în carouri, ca într-un western, şi o cravată din şnur prinsă cu o piatră mare, turcoaz, contrastau cu barba lui ascuţită de profesor şi cu ochelarii cu lentile groase şi rame subţiri din metal. Părea un hibrid