Ernest şi-a comandat enorm de multă mâncare, în timp ce Paul, fiind vegetarian, l-a supărat pe ospătar refuzând toate antreurile propuse de el şi comandând doar o salată şi dovlecei marinaţi la grătar. Ernest n-a pierdut vremea şi i-a povestit imediat lui Paul toate evenimentele săptămânii. Înmuind focaccia în ulei de măsline, el i-a descris întâlnirea din librărie cu Nan Carlin şi s-a apucat să se plângă că n-a reuşit să dea lovitura cu trei femei la care se dăduse săptămâna aia.

  — Eşti înnebunit ca dracu’ după sex, a spus Paul, privindu-l atent prin lentilele groase şi ciugulind din salata de cicoare, şi auzi ce-mi spui: o femeie frumoasă se ia de tine şi, din cauza unui pretext de rahat, că ai văzut-o acum douăzeci de ani…

  — Nu „am văzut-o”, Paul, am fost terapeutul ei. Şi asta a fost acum zece ani.

  — Bine, zece ani. Pentru că a fost membră într-un grup, câteva şedinţe, acum zece ani – o afurisită de generaţie în urmă tu nu poţi să ai o altfel de relaţie cu ea. Probabil că e lacomă de sex şi cel mai bun lucru pe care i l-ai fi putut oferi ar fi fost scula ta.

  — Haide, Paul, fii serios… Ospătar! Mai multă focaccia, ulei de măsline şi Chianti, te rog.

  — Sunt serios, a continuat Paul. Ştii din ce cauză nu ajungi niciodată să te fuţi? Ambivalenţa. Un ocean, un mare ocean de ambivalenţă. De fiecare dată apare alt motiv. Cu Myrna, ţi-a fost teamă că o să se îndrăgostească de tine şi o să sufere. Cu nu-ştiu-cum-o-cheamă, luna trecută, ţi-a fost teamă că o să se prindă că eşti interesat doar de ţâţele ei mari şi o să se simtă folosită. Cu Marcie, te-ai temut că o tăvăleală cu tine o să-i distrugă căsnicia. Versurile sunt diferite, dar muzica e mereu aceeaşi: doamna te admiră, tu faci un lucru nobil, nu te fuţi, doamna te respectă şi mai mult, apoi se duce acasă la ea şi se urcă în pat cu vibratorul.

  — Nu pot să fiu ba una, ba alta. Nu pot să fiu model perfect al responsabilităţii în timpul zilei şi să fac sex în grup noaptea.

  — Sex în grup? Tu îţi dai seama ce spui? Nu poţi să crezi că sunt o grămadă de femei la fel de interesate să facă sex fără obligaţii ca şi noi. Eu zic doar că ai izbutit să ajungi în colţul apetitului sexual pios. Îţi asumi atâta responsabilitate „terapeutică” pentru fiecare femeie, încât nu le dai ce-ţi doresc ele cu adevărat.

  Argumentul lui Paul îl nimerise la fix. În mod ciudat, aducea pe undeva cu tot ce-i spunea Marshal de ani de zile: Nu uzurpa responsabilitatea celorlalţi. Nu aspira să fii sânul universal. Dacă vrei ca oamenii să progreseze, ajută-i să înveţe să-şi devină propriile mame şi propriii taţi. În pofida excentricităţii mizantrope a lui Paul, introspecţia lui era invariabil incisivă şi creativă.

  — Paul, nu prea te văd pe tine îngrijindu-te de nevoile femeilor-pelerin private de sex.

  — Dar nici nu mă vezi plângându-mă. Nu eu sunt cel care se lasă condus de sculă. Nu mai sunt aşa şi nu regret asta. Nu-i chiar atât de nasol să îmbătrâneşti. Tocmai am terminat de scris o odă închinată „liniştii gonadale”.

  — Câh! „Linişte gonadală”! Pot să văd cuvintele astea gravate pe timpanul mausoleului tău.

  — Timpan? Mişto cuvânt, Ernest. Paul şi l-a notat pe un şerveţel pe care l-a băgat în buzunarul cămăşii lui din flanel, în carouri. Se apucase să scrie poezii pentru fiecare sculptură a lui şi aduna cuvinte frapante. Dar nu sunt mort, doar liniştit. Paşnic. Şi, în plus, nu sunt eu cel care fuge de ce-i pică-n poală. Pe aia din librărie care vrea puţin sex cu un terapeut… Trimite-mi-o mie. Îţi garantez că n-o să scormonesc după un motiv să nu mă culc cu ea. Spune-i că se poate bizui pe un bărbat care e şi luminat, şi înfometat.

  — Vorbeam serios când ţi-am zis că vreau să i te prezint Irenei, femeia aia frumuşică pe care am cunoscut-o printr-un anunţ matrimonial. Chiar eşti interesat?

  — Câtă vreme se mulţumeşte cu ce-i ofer, nu-şi bagă nasul în viaţa mea şi se duce la ea acasă în aceeaşi seară. Poate să mă stoarcă de ce vrea, atâta vreme cât nu-i vorba de sucul de portocale de dimineaţă.

  Ernest şi-a ridicat privirea din farfuria cu minestrone, pentru a întâlni zâmbetul lui Paul. Dar nu era nici un zâmbet pe buzele lui. Doar o pereche de ochi holbaţi, care îl priveau atent prin lentilele groase ale ochelarilor.

  — Paul, trebuie să ne ocupăm de asta – dai într-o mizantropie terminală. Peste un an o să te muţi într-o grotă din munţi, cu un portret de-al Sfântului Ieronim pe perete.

  — Adică al Sfântului Anton. Sfântul Ieronim a trăit în deşert şi s-a împrietenit cu cerşetorii. Eu detest cerşetorii. Şi ce ai împotriva grotelor?

  — Mai nimic, doar insectele, frigul, umezeala, întunericul, faptul că-i sub pământ – of, la dracu’ ăsta-i un proiect prea mare pentru seara asta, mai ales că n-am parte de cooperarea suferindului.

  Ospătarul a venit spre ei, aplecat sub povara antreurilor lui Ernest.

  — Da-ţi-mi voie să ghicesc ale cui sunt. Osso buco, fagiolini şi garnitură de gnocchi cu pesto trebuie să fie pentru dumneavoastră, nu? a întrebat el, punându-le în glumă în faţa lui Paul. Iar dumneavoastră, s-a răsucit el spre Ernest, o să vă placă la nebunie legumele astea reci.

  Ernest a râs.

  — Prea mulţi dovlecei, nu-i pot mânca pe toţi! A schimbat farfuriile între ele şi s-a înfipt într-a lui. Hai să vorbim serios despre pacientul meu, Justin, a spus el printre înghiţituri, şi despre indicaţiile pe care le primesc de la Marshal. Asta chiar mă frământă, Paul. Pe de o parte, Marshal pare că