— Ştiinţă? Glumeşti, nu? Căcat, e la fel de ştiinţifică precum alchimia. Poate chiar mai puţin!

  — Ok. Arta terapiei… Ernest a observat ca Paul se încrunta şi a încercat să se corecteze. Ah, ştii la ce mă refer – domeniul, strădaniile -, ce vreau să spun e că într-un secol au existat o mulţime de oameni străluciţi în domeniul ăsta. Freud n-a fost deloc stângaci din punct de vedere intelectual, nu-s prea mulţi care să se ridice la nivelul lui. Şi toţi psihanaliştii ăştia care şi-au petrecut decenii întregi, mii, zeci de mii de ore ascultându-şi pacienţii. Ăsta e punctul de vedere al lui Marshal: ca ar fi culmea aroganţei să ignori tot ce ne-au învăţat ei, să o porneşti pur şi simplu de la început, să improvizezi pe măsură ce avansezi.

  Paul a clătinat din cap.

  — Nu accepta tot rahatul ăsta cum că ascultatul zămisleşte invariabil cunoaştere. Mai există şi chestii ca ascultatul nedisciplinat, concretizarea erorilor, neatenţie selectivă, profeţii care se împlinesc singure, faptul că-l poţi îndemna inconştient pe pacient să-ţi dea materialul pe care îţi doreşti să-l auzi. Vrei să faci un lucru interesant? Du-te la rafturile din bibliotecă şi ia un text din secolul al nouăsprezecelea despre hidroterapie – nu un rezumat istoric, ci textul original. Am văzut texte de mii de pagini cu cele mai precise instrucţiuni – ştii tu, temperatura apei, durata imersiunii, forţa jetului, succesiunea corectă de fierbinte şi rece, toate destinate fiecărui diagnostic în parte. Foarte impresionant, foarte cuantificat, foarte ştiinţific, dar n-are nici un pic de-a face cu realitatea. Aşa că pe mine nu mă impresionează „tradiţia”, şi nici pe tine n-ar trebui. Deunăzi, un expert oarecare în nonagrame a răspuns la o provocare, susţinând că nonagrama îşi are originile în textele antice sacre sufite. De parcă asta ar fi însemnat că trebuie să fie luate în serios. Probabil nu înseamnă, şi nu l-a încântat deloc că i-am spus asta, decât că la o şezătoare, acum foarte multă vreme, câţiva conducători de cămile, în timp ce şedeau pe un morman de balegă uscată, şi-au împuns animalele să meargă prin nisip şi să traseze diagrame.

  — Ciudat, mă întreb de ce nu l-o fi încântat asta, a zis Ernest, ştergând ultimele urme de sos pesto cu o bucată mare de focaccia.

  Paul a continuat.

  — Ştiu la ce te gândeşti, mizantropie terminală, mai ales când vine vorba de experţi. Ţi-am spus ce mi-am propus de Revelion? Să scot din pepeni un expert în fiecare zi! Opiniile astea ale experţilor, totul nu-i decât praf în ochi. Adevărul e că deseori nu ştim ce pizda mă-sii facem. De ce să nu fii sincer, de ce să nu recunoşti adevărul, de ce să nu te porţi ca o fiinţă umană cu pacientul tău?

  — Ţi-am povestit vreodată, a continuat Paul, despre analiza mea din Zurich? M-am dus la dr. Feifer, un veteran care i-a fost apropiat lui Jung. Apropo de dezvăluirile despre sine ale terapeutului! Tipul ăsta îmi povestea visele lui, mai ales dacă apăream şi eu în vis sau dacă avea tangenţă, chiar şi indirect, cu vreun subiect relevant pentru terapia mea. Ai citit Amintiri, vise, reflecţii de Jung?

  Ernest a încuviinţat din cap.

  — Da, ciudată carte. Şi nesinceră, pe deasupra.

  — Nesinceră? De ce nesinceră? Treceţi-o pe agendă pentru luna viitoare. Dar, până atunci, îţi aminteşti comentariile lui despre tămăduitorul rănit?

  — Că doar un tămăduitor rănit poate să vindece?

  — Moşneagul a mers şi mai departe. A spus că situaţia terapeutică ideală apare când pacientul vine cu panaceul perfect pentru rana terapeutului.

  — Pacientul oblojeşte rana terapeutului? a întrebat Ernest.

  — Exact! Închipuie-ţi ce implicaţii are chestia asta! Te sparge la creieri! Şi indiferent ce crezi despre Jung, Dumnezeu ştie că n-a fost un tâmpit. Nu e la nivelul lui Freud, dar pe acolo. Ei bine, la început, mulţi din cercul lui Jung au interpretat în sens literal ideea şi şi-au analizat propriile probleme, atunci când apăreau pe parcursul terapiei. Deci nu numai că analistul meu îmi povestea visele sale, dar îmi prezenta şi un material cât se poate de personal în timpul interpretării viselor, manifestându-şi, la un moment dat, dorinţele homosexuale pe care i le stârneam. Atunci am fost cât pe-aci să o tulesc din cabinetul lui. Mai târziu am aflat că nu era de fapt interesat de curul meu păros, fiind prea preocupat să se fută cu două paciente de-ale lui.

  — Pe asta a învăţat-o de la predecesorii lui, sunt sigur, a zis Ernest.

  — Fără îndoială. Bătrânul Jung n-avea nici o mustrare de conştiinţă să se dea la pacientele lui. Analiştii de pe atunci erau adevăraţi prădători, aproape toţi, Otto Rank se futea cu Anaďs Nin, Jung o futea pe Sabina Spielrein, iar Toni Wolff ţi Ernest Jones le futeau pe toate, au fost nevoiţi să părăsească cel puţin două oraşe din cauza scandalurilor sexuale. Şi, bineînţeles, Ferenczi nu se prea putea abţine să-şi pipăie pacienţii. Cam singurul care n-a făcut-o a fost Freud însuşi.

  — Probabil pentru că era prea ocupat să i-o bage Mintiei, cumnata lui.

  — Nu, nu cred, a replicat Paul. Nu există nici o dovadă palpabilă. Cred că Freud a ajuns prematur la liniştea gonadală.

  — Evident că şi tu eşti la fel de pornit împotriva relaţiilor sexuale cu pacienţii ca şi mine. Şi atunci, cum de te-ai luat de mine, acum câteva minute, când ţi-am povestit despre fosta mea pacientă, cu care m-am întâlnit în librărie?

  — Ştii de ce mi-a amintit scena aia? De unchiul meu ortodox, Morris, care ţinea cu atâta stricteţe să mănânce cuşer, încât refuza un sendviş cu brânză într-un magazin de sendvişuri non-cuşer: îi era teamă ca nu cumva să fi fost tăiat cu un cuţit cu care se tăiase înainte