şunca. Una e responsabilitatea şi alta e fanatismul despre care se pretinde că e responsabilitate. La naiba, îmi amintesc de partidele noastre de la Hopkins cu infirmierele încă eleve: de fiecare dată, tu fugeai imediat de acolo şi te întorceai grăbit la romanul tău, să nu mai spun că te luai de tipa cea mai simpluţă. Ţi-aminteşti de Mathilda Shore, îi spuneam Mathilda Shorething19. Pe asta o alegeai! Iar pe aia superbă, care se ţinea toată ziua după tine, o evitai de parcă ar fi fost ciumată. Cum o chema?

  — Betsy. Părea fragilă ca dracu, ba mai mult, prietenul ei era detectiv în poliţie.

  — Vezi, la asta mă refeream! Fragilă, prieten – Ernest, astea sunt problemele ei, nu ale tale. Cine ţi-a zis să fii terapeutul premiant al lumii? Dar lasă-mă să termin de povestit despre acest dr. Feifer. De mai multe ori a făcut schimb de locuri cu mine.

  — A făcut schimb de locuri?

  — Chiar aşa. Uneori, chiar în mijlocul şedinţei, se ridica şi îmi sugera să mă aşez pe scaunul lui, iar el se aşeza pe al meu. Începea să vorbească despre dificultăţile lui personale faţă de problema pe care o discutam. Sau îmi dezvăluia un contratransfer intens şi îl analiza atunci, de faţă cu mine.

  — Asta face parte din regulile jungiene?

  — Da, într-un fel. Am auzit că Jung a experimentat genul ăsta de colaborare cu un tip ciudat, pe nume Otto Gross.

  — S-a scris ceva pe tema asta?

  — Nu sunt sigur. Ştiu că Ferenczi şi Jung au discutat despre schimbul de locuri şi chiar au făcut experimente în sensul ăsta. Nici măcar nu sunt sigur de la care dintre ei a pornit ideea.

  — Şi ce îţi destăinuia analistul? Dă-mi un exemplu.

  — Cel mai bine îmi amintesc ceva legat de faptul că sunt evreu. Deşi nu era antisemit, tatăl lui fusese un elveţian susţinător al naziştilor, şi el se simţea foarte vinovat pentru asta. Mi-a spus că a fost principalul motiv pentru care s-a însurat cu o evreică.

  — Şi cum te-a afectat asta?

  — Păi, uită-te la mine! M-ai văzut vreodată mai integrat?

  — Aşa e. Dacă mai făceai vreo doi ani cu el, acum ţi-ai fi zidit şi intrarea în grotă! Serios, Paul, cum te-a influenţat asta?

  — Ştii cât de greu e să apreciezi aşa ceva, dar cred, mai degrabă, că destăinuirea lui nu a dăunat procesului. În general, m-a ajutat. M-a eliberat, m-a făcut să am încredere în el. Aminteşte-ţi că în Baltimore m-am dus la trei sau patru psihanalişti reci ca gheaţa şi nu m-am întors pentru a doua şedinţă.

  — Eu am fost mult mai supus decât tine. Olivia Smithers a fost primul psihoterapeut la care m-am dus, şi am rămas la ea vreo şase sute de ore. Era formatoare, aşa încât mi-am închipuit că sigur ştie ce face şi că, dacă eu nu înţelegeam, asta era problema mea. Mare greşeală. Mi-aş dori să-mi primesc cele şase sute de ore înapoi. Nu mi-a dezvăluit nimic despre ea. N-a existat niciodată vreun moment de sinceritate între noi.

  — Păi, nu vreau să-ţi faci o idee greşită despre relaţia mea cu Feifer. A te dezvălui ŕ la suisse nu înseamnă neapărat că eşti autentic. În cea mai mare parte a timpului, nu era în relaţie cu mine. Dezvăluirile lui erau punctuale. Nu mă privea, stătea la trei metri depărtare, iar la un moment dat ţâşnea ca un maimuţoi cu arc dintr-o cutie şi-mi spunea cât de mult îşi doreşte să-l decapiteze pe tatăl lui sau să-şi fută sora. Apoi, în minutul următor, revenea instantaneu la atitudinea lui ţeapănă şi arogantă.

  — Pe mine mă interesează mai mult cum evoluează relaţia, a spus Ernest. Gândeşte-te la şedinţa aia cu Justin, despre care ţi-am povestit. În mod sigur şi-a dat seama că mă simţeam jignit în orgoliul propriu, că sunt meschin. Uite în ce situaţie paradoxală l-am pus: mai întâi îi spun că scopul terapiei e să-i îmbunătăţesc relaţiile cu ceilalţi. Apoi încerc să clădesc o relaţie autentică cu el. Iar după aia, apare un moment în care el simte, destul de corect, un aspect problematic al relaţiei dintre noi. Acum te întreb pe tine următorul lucru: dacă îi neg acuzaţia, poţi spune că am făcut altceva decât antiterapie?

  — Doamne, Ernest, nu crezi că exagerezi, dând o importanţă deosebită unui eveniment minuscul din istoria omenirii? Ştii câţi pacienţi am văzut astăzi? Douăzeci şi doi! Şi asta pentru că am terminat mai devreme, ca să vin aici. Dă-i tipului ăstuia puţin Prozac şi întâlneşte-te cu el cincisprezece minute, din două în două săptămâni. Chiar crezi că o s-o ducă mai rău?

  — La naiba, las-o baltă, Paul, am mai avut discuţia asta. Măcar de data asta nu devia de la subiect.

  — Păi, atunci, pur şi simplu fă-o. Fă experimentul. Schimbă scaunele în timpul şedinţei şi spune-i tot timpul adevărul. Începe de mâine. Spui că te vezi cu el de trei ori pe săptămână. Vrei să-l înţarci, să nu mai fie dependent de tine, să nu te mai idealizeze, să-i arăţi limitele tale. Ce rişti cu asta?

  — Probabil că sunt puţine riscuri în ce-l priveşte pe Justin, deşi, după atâţia ani, o să fie bulversat de schimbarea radicală de tehnică. Idealizarea e greu de combătut. Lucrurile se pot întoarce împotriva mea, din câte îl cunosc pe Justin, probabil o să mă admire şi mai mult pentru că sunt sincer.

  — Şi? Atunci o sa vorbeşti cu el despre asta.

  — Ai dreptate, Paul. Adevărul e că riscul real nu e al pacientului, ci al meu. De vreme ce sunt supervizat de Marshal, cum aş putea să fac ceva cu care nu e deloc de acord? Şi cu siguranţă că nu pot să-mi mint supervizorul. Închipuie-ţi cum ar fi să plăteşti o sută şaizeci de dolari pe oră ca să minţi.

  —