— Ha! În lumea psihanalizei se consideră că nici măcar n-am început. Am nevoie de o analiză completă de formare, poate patru sau cinci ani, ani întregi de cursuri, ani întregi de supervizare intensivă a cazurilor mele.

  — Păi, atunci te-ai aranjat pentru tot restul vieţii, i-a răspuns Paul. Ăsta-i modus operandi în ortodoxie. Sufocă un creier tânăr, periculos şi în plină floare cu balega doctrinei vreme de câţiva ani, până se face praf şi pulbere. Atunci când ultimul puf de păpădie al creativităţii s-a dus pe apa sâmbetei, îl lasă pe iniţiat să-şi încheie stagiul, şi apoi se bizuie pe el ca, în senilitatea lui, să propovăduiască în continuare cartea sfântă. Aşa se întâmplă, nu? Orice împotrivire a unui psihanalist în formare e interpretată ca fiind rezistenţă, nu-i aşa?

  — Ceva de genul ăsta. În mod sigur, Marshal ar interpreta orice experiment de-al meu ca o transpunere în act sau, aşa cum se exprimă el, un semn al nechibzuinţei mele terapeutice.

  Paul i-a făcut semn ospătarului şi a comandat un espresso.

  — Există o întreagă istorie a terapeuţilor care au încercat să se autodezvăluie. Tocmai m-am apucat să citesc noul jurnal clinic al lui Ferenczi. Fascinant. Doar Ferenczi, din cercul tuturor apropiaţilor lui Freud, a avut curajul să conceapă un tratament mai eficient. Bătrânul însuşi era prea preocupat de teorie şi de grija pentru perpetuarea mişcării, pentru a da prea multă atenţie rezultatelor lui. În plus, cred că era prea cinic, prea convins de inexorabilitatea disperării umane, ca să aştepte vreo schimbare reală în urma oricărui tip de tratament psihologic. Aşa că Freud l-a tolerat pe Ferenczi, într-un fel l-a iubit, în măsura în care putea el să iubească pe cineva – avea obiceiul să-l ia pe Ferenczi cu el în vacanţe şi să-l analizeze în timp ce se plimbau împreună. Dar de câte ori Ferenczi mergea prea departe cu experimentele lui, de câte ori procedeele sale riscau să strice reputaţia psihanalizei, Freud devenea dur, extrem de dur. Există o scrisoare a lui Freud în care îl critică aspru pe Ferenczi, spunând despre el că a intrat într-a treia pubertate.

  — Dar oare Ferenczi n-o merita? Nu se culca cu pacientele lui?

  — Nu sunt prea sigur de asta. E posibil, dar cred că avea acelaşi scop ca şi tine: să umanizeze într-un fel procedeul terapeutic. Citeşte cartea. Conţine câteva chestii interesante despre ceea ce el numeşte analiză „dublă” sau „mutuală”: îl analizează pe pacient o oră, iar în ora următoare, pacientul îl analizează pe el. O să-ţi împrumut cartea, după ce mi le dai înapoi pe celelalte paisprezece. Şi îmi plăteşti toate amenzile pentru întârziere.

  — Mersi, Paul. Însă o am deja. E pe noptieră, aşteptându-şi rândul. Dar să te oferi să mi-o împrumuţi… Sunt impresionat, ca să nu spun copleşit de asta.

  De douăzeci de ani, Paul şi Ernest şi-au recomandat reciproc cărţi, mai mult romane, dar nu numai literatură. Specialitatea lui Paul erau romanele contemporane, mai ales cele omise sau respinse de publicaţiile newyokeze, în timp ce pe Ernest îl încânta să-l surprindă pe Paul cu scriitori morţi, în general uitaţi, precum Joseph Roth, Stefan Zweig sau Bruno Shulz. Nici nu se punea problema să împrumute cărţi. Lui Paul nu-i plăcea să-şi împartă bunurile cu alţii – nici măcar mâncarea, frustrându-l întotdeauna pe Ernest, care îşi dorea să mănânce împreună antreurile. Pereţii casei lui Paul erau plini de cărţi, şi deseori trecea cu privirea peste ele, retrăind plăcerea vechii prietenii cu fiecare. Nici lui Ernest nu-i plăcea să împrumute cărţi. Citea chiar şi thriller-uri efemere cu creionul în mână, subliniind fragmentele care îl emoţionaseră sau care-l puseseră pe gânduri, poate pentru a le folosi în propriile-i cărţi. Paul căuta imagini şi cuvinte lirice interesante, iar Ernest idei.

  Când s-a întors acasă în seara aia, Ernest şi-a petrecut o oră răsfoind jurnalul lui Ferenczi. De asemenea, a început să se gândească la comentariile lui Seymour Trotter legate de sinceritate în terapie. Seymour zisese că trebuie să le arătăm pacienţilor că mâncăm ce am gătit, că, pe măsură ce noi devenim mai deschişi şi mai spontani, tot mai mulţi ne vor urma. În ciuda faptului că la sfârşitul carierei căzuse în dizgraţie, Ernest simţea că avea în el ceva de magician.

  Ce ar fi dacă ar pune în practică sugestia lui Trotter? Să se dezvăluie total unui pacient? Înainte de a se duce la culcare, Ernest a luat o decizie curajoasă: o să experimenteze o terapie egalitară radicală. O să se dezvăluie total, având un singur obiectiv: să stabilească o relaţie autentică cu acel pacient şi să presupună că relaţia, de la sine, o să vindece. Fără reconstrucţia amintirilor, fără interpretări ale trecutului, fără explorări ale dezvoltării psihosexuale. O să se concentreze doar pe ceea ce se întâmplă între el şi pacient. Şi o să-şi înceapă imediat experimentul.

  Dar pe care pacient să experimenteze? Nu pe unul dintre cei vechi: tranziţia de la vechea metodă la cea nouă ar fi stânjenitoare. Mai bine, mult mai bine ar fi să înceapă cu un pacient nou.

  Şi-a luat agenda cu programări şi s-a uitat la orarul de a doua zi. La ora zece dimineaţa avea o şedinţă cu o pacientă nouă: Carolyn Leftman. Nu ştia nimic despre ea, în afară de faptul că venea din proprie iniţiativă, după ce i-a auzit prelegerea de la librăria Printer’s InC. Din Palo Alto. „Ei bine, oricine ai fi, Carolyn Leftman, te aşteaptă o experienţă terapeutică unică”, a spus el şi a stins lumina.

  Şase

  La 9:45, Carol a ajuns la cabinetul lui Ernest şi, respectând instrucţiunile pe care le primise când îşi programase şedinţa la telefon, a intrat în sala de aşteptare. Aidoma celor mai mulţi psihiatri, Ernest nu avea recepţioneră. Carol venise intenţionat mai devreme pentru a-şi