acorda un răgaz de câteva minute să se liniştească, să-şi repete istoria clinică pe care o inventase şi să-şi intre mai bine în rol. S-a aşezat pe aceeaşi canapea din piele verde, unde stătea şi Justin de obicei. Cu doar două ore mai devreme, Justin urcase sprinţar treptele şi boţise exact perna pe care stătea acum Carol.

  Şi-a turnat nişte cafea şi a sorbit încet din ea, apoi a inspirat adânc de câteva ori, privind cu atenţie anticamera lui Ernest. Deci asta e, s-a gândit ea, rotindu-şi privirea prin încăpere. Asta e camera în care bărbatul ăsta odios şi soţul meu au complotat împotriva mea atâta amar de timp.

  A studiat mobila. Hidoasă! Tapiseria ţipătoare de pe perete – o achiziţie dintr-un talcioc de pe Haight Street din anii şaizeci – fotoliile învechite, fotografiile cu San Francisco făcute de amatori, inclusiv poza obligatorie cu casele în stil victorian din Alama Square. Să mă ferească Dumnezeu de alte fotografii dintr-o casă de psihiatru, s-a gândit Carol. A tremurat amintindu-şi de biroul Providence al doctorului Cooke, de cum stătea întinsă pe covorul ăla persan uzat, cu privirea aţintită pe fotografiile de pe perete cu răsărituri de soare înceţoşate din Truro, în timp ce doctorul îi strângea fesele în mâinile lui îngheţate şi, cu gemete sugrumate şi lipsite de veselie, o umplea de afirmarea sexuală de care insista că ea avea nevoie.

  Îşi petrecuse mai mult de o oră îmbrăcându-se. Vrând să pară senzuală, dar în acelaşi timp şi ahtiată după atenţia cuiva şi vulnerabilă, trecuse de la pantaloni largi din mătase, la fustă lungă cu imprimeu, de la o bluză transparentă din satin, la un pulover din caşmir purpuriu. Până la urmă, a rămas la o fustă scurtă neagră, un tricou cu corsaj, tot negru, şi un lănţişor simplu, răsucit din aur. Sub asta, un sutien nou-nouţ din dantelă, cu mult burete, care îi ridica binişor sânii, cumpărat special pentru această întâlnire. Nu de pomană îi studiase comportamentul faţă de Nan din librărie. Doar unui orb fraier i-ar fi scăpat interesul lui pueril faţă de sâni. Perversul ăla libidinos – cu buzele alea tremurânde, printre care-i curgeau balele. Se aplecase practic deasupra lor şi începuse să sugă. Ba chiar mai rău, fusese atât de pompos, atât de plin de el, încât probabil nici nu-i trecuse prin cap că femeile pot remarca asemenea priviri pofticioase. Întrucât Ernest nu era înalt, ci cam de înălţimea lui Justin, se încălţase cu pantofi fără tocuri. Se gândise să-şi pună ciorapi negri cu model şi portjartier, dar renunţase la idee. Nu încă.

  Ernest a intrat în sala de aşteptare şi i-a întins mâna.

  — Carolyn Leftman? Sunt Ernest Lash.

  — Îmi pare bine, domnule doctor, a spus Carol, strângându-i mâna.

  — Te rog, intră, Carolyn, a spus Ernest, făcându-i semn să se aşeze pe fotoliul din faţa lui. Fiindcă suntem în California, mă tutuiesc cu pacienţii mei. E OK să ne spunem „Carolyn” şi „Ernest”?

  — O să încerc să mă obişnuiesc cu asta, domnule doctor. S-ar putea să-mi ia ceva vreme. L-a urmat în cabinet şi a aruncat o privire rapidă prin cameră. Două fotolii ieftine din piele aşezate la nouăzeci de grade, aşa încât şi doctorul şi pacientul erau nevoiţi să se răsucească puţin pentru a se uita unul la celălalt. Pe podea era un covor ros, imitaţie de carpetă arăbească. Iar lipită de un perete era şi nelipsita canapea – foarte bine! – deasupra căreia atârnau câteva diplome înrămate. Coşul de gunoi pentru hârtii era plin, la vedere aflându-se câteva şerveţele de hârtie mototolite şi pătate cu ulei – probabil direct de la Burger King. Un paravan mexican jalnic, de culoarea pişatului, făcut din placaj şi sfoară deşirată stătea în faţa biroului lui Ernest, plin cu mormane de cărţi şi ziare, deasupra cărora trona un monitor uriaş de computer. Nici un semn de sensibilitate estetică. Nici cea mai mică urmă de influenţă feminină. Foarte bine!

  Fotoliul i se părea rigid şi incomod. Mai întâi s-a abţinut să-şi lase pe el întreaga greutate, susţinându-se în mâini. Fotoliul lui Justin. Oare câte ore – ore pe care ea le plătise – şezuse Justin pe scaunul ăsta şi o violase? Se cutremura când şi-i imagina pe el şi pe căcănarul ăsta stând în cabinetul ăsta, punându-şi capetele seci la contribuţie pentru a complota împotriva ei.

  Cu o voce cât mai plină de recunoştinţă, ea a spus:

  — Mulţumesc pentru că m-aţi primit atât de repede. Simţeam că am ajuns la capătul puterilor.

  — Păreai tensionată la telefon. Hai s-o luăm de la început, a zis Ernest, scoţându-şi carnetul de însemnări. Spune-mi tot ce-ar trebui să ştiu. Din scurta noastră conversaţie, ştiu doar că soţul tău are cancer şi că m-ai sunat după ce mi-ai auzit prelegerea din librărie.

  — Da. Şi apoi ţi-am citit cartea. Am fost foarte impresionată. De multe lucruri: compasiunea, sensibilitatea, inteligenţa ta. N-am avut niciodată prea mult respect pentru terapie sau pentru terapeuţii pe care i-am cunoscut. Cu o singură excepţie. Dar când te-am auzit vorbind, am avut puternica senzaţie că tu şi numai tu ai putea să mă ajuţi.

  Of, Doamne, se gândea Ernest, uite pacientul pe care l-am desemnat pentru o terapie a sincerităţii, pentru o relaţie onestă, fără concesii, şi iată că din primul minut o pornim cu stângul, cel mai fals debut cu putinţă. Îşi amintea prea bine lupta cu umbra lui, din seara aia, în librărie. Dar ce-ar fi putut să-i spună lui Carolyn? Cu siguranţă, nu adevărul! Că a ezitat tot timpul între creier şi pulă, între dorinţa pentru Nan şi preocuparea lui pentru subiect şi pentru public? Nu! Disciplină! Disciplină! Acolo, pe loc, Ernest s-a apucat să conceapă o serie de recomandări de principiu pentru terapia sincerităţii. Primul principiu: Destăinuieşte-te numai în măsura în care îţi ajuţi pacientul.

  În consecinţă, Ernest i-a dat un răspuns onest, dar reţinut:

  — Am mai multe răspunsuri diferite la comentariul tău, Carolyn. Normal că