mă flatează complimentele tale. Dar, în acelaşi timp, sentimentul tău că doar eu te pot ajuta îmi creează o stare de nervozitate. Pentru că sunt şi scriitor şi persoană publică, oamenii au tendinţa să-mi atribuie mai multă înţelepciune şi competenţă terapeutică decât am eu de fapt.

  Carolyn, a continuat el, îţi spun asta deoarece, dacă ne dăm seama că nu putem colabora dintr-un motiv sau altul, vreau să ştii că există o mulţime de terapeuţi în oraşul ăsta, la fel de competenţi ca şi mine. Deşi, dă-mi voie să adaug, o să fac tot ce-mi stă în putinţă sa mă ridic la nivelul aşteptărilor tale.

  Ernest a simţit că degajă căldura. Mândru de el. Nu-i rău. Nu-i rău deloc.

  Carol i-a adresat un zâmbet aprobator. Nimic nu-i mai rău, se gândea ea, decât o falsă umilinţă îndatoritoare. Ce nemernic pompos! Iar dacă mai continuă să spună „Carolyn” la fiecare propoziţie, o să şi borăsc.

  — Deci, Carolyn, hai s-o luăm de la început. Mai întâi, câteva lucruri de bază despre tine: vârstă, familie, mod de viaţă, serviciu.

  Carol se hotărâse să urmeze o cale de mijloc între adevăr şi minciună. Pentru a evita să se îngroape în minciuni, voia să rămână cât mai aproape de viaţa ei adevărată şi să distorsioneze faptele numai atât cât era necesar pentru a-l împiedica pe Ernest să-şi dea seama că era soţia lui Justin. La început plănuise să folosească numele Caroline, dar părea prea impersonal, aşa că îl alesese pe cel de Carolyn, sperând că e destul de diferit de Carol. Îi venea uşor să mintă. A aruncat o privire rapidă spre canapea. N-o să-i ia mult, s-a gândit ea, poate doar două sau trei şedinţe.

  I-a servit povestea ei îndelung repetată credulului Ernest. Se pregătise cu grijă. Îşi instalase o nouă linie telefonică acasă, ca nu cumva Ernest să observe că avea acelaşi număr cu Justin. Plătise cu bani gheaţă, pentru a evita corvoada de a-şi deschide un nou cont pe numele ei de fată, Leftman. Şi îşi pregătise o istorie a vieţii cât mai apropiată de adevăr cu putinţă, ca să nu-i trezească suspiciuni lui Ernest. Avea treizeci şi cinci de ani, i-a zis ea lui Ernest, avocat, o fiică de opt ani, nefericită într-o căsnicie care dura de nouă ani, cu un bărbat care, cu mai multe luni în urmă, suferise o intervenţie chirurgicală majoră pentru cancer de prostată. Boala a recidivat şi a fost supus unei orhidectomii, tratamentelor cu hormoni şi chimioterapiei. De asemenea, mai plănuise să spună că hormonii şi îndepărtarea chirurgicală a testiculelor îl lăsaseră impotent, ceea ce îi producea frustrări de natură sexuală. Dar acum i se părea prea mult dintr-odată. N-avea de ce să se grăbească. Toate la vremea lor.

  În schimb, se decisese să sublinieze la prima vizită senzaţia ei disperată că e prinsă într-o cuşcă. Mariajul, i-a zis ea lui Ernest, n-o mulţumise niciodată şi se gândise serios la despărţite în momentul în care el fusese diagnosticat cu cancer. După ce a aflat diagnosticul, soţul ei a căzut pradă disperării. Era îngrozit de gândul că ar putea muri singur, iar ea nu-şi putea face curaj să ridice problema divorţului. Şi pe urmă, peste doar câteva luni, cancerul a recidivat. Prognoza era sumbră. Soţul ei a implorat-o să nu-l lase să moară singur. Ea a acceptat, iar acum, atâta timp cât el va fi în viaţă, ea era prinsă-n capcană. El insistase să se mute din vest în San Francisco, pentru a fi aproape de centrul universitar de tratament oncologic. Astfel, cu vreo două luni în urmă, ea îşi lăsase toţi prietenii în Chicago, îşi abandonase cariera de avocat şi se mutase la San Francisco.

  Ernest a ascultat-o cu atenţie. Era frapat de asemănarea dintre povestea ei şi cea a unei văduve pe care o tratase cu câţiva ani în urmă, o profesoară ce fusese pe punctul de a-i cere divorţul soţului ei când acesta a fost, şi el, diagnosticat cu cancer de prostată. Îi promisese că n-o să-l lase să moară singur. Dar oroarea a fost că i-a luat nouă ani să moară! Nouă ani în care îl îngrijise, în vreme ce cancerul i se răspândea în corp. Oribil! Iar după moartea lui, a fost devastată de furie şi de regrete. Îşi azvârlise pe apa sâmbetei cei mai frumoşi ani ai vieţii pentru un bărbat care nu-i plăcea. Oare acelaşi lucru o pândea şi pe Carolyn? Ernest era de partea ei.

  A încercat să empatizeze cu ea, să se închipuie în aceeaşi situaţie. Şi-a remarcat ezitarea. Era ca şi cum ar fi plonjat într-o piscină cu apă rece. Ce cuşcă înfiorătoare!

  — Acum spune-mi în ce fel te afectează asta.

  Carol şi-a zugrăvit simptomele: insomnie, anxietate, singurătate, crize de plâns, sentimentul că viaţa ei nu are sens. Nu avea cu cine să vorbească. Sigur nu cu soţul ei, nu discutaseră niciodată unul cu celălalt în trecut, iar acum, mai mult decât oricând, îi despărţea o prăpastie adâncă. Un singur lucru o ajuta – marijuana – şi, de când se mutase în San Francisco, fuma două sau trei jointuri pe zi. A oftat adânc şi a tăcut.

  Ernest s-a uitat cu atenţie la Carolyn. O femeie atrăgătoare şi tristă, cu buze subţiri, strâmbate la colţuri într-o grimasă amară, ochi mari, căprui, bovini şi înlăcrimaţi, păr brunet, scurt şi creţ, gâtul lung, graţios care se înălţa dintr-un tricou strâmt cu corsaj, ce adăpostea sâni fermi şi frumuşei şi care se mula pe sfârcurile îndrăzneţe, o fustă strâmtă, o fulgerare a chiloţilor negri ca smoala, vizibili când îşi încrucişa alene picioarele zvelte, într-un cadru social, Ernest ar fi studiat-o cu sârguinţă pe femeia asta, dar astăzi era impasibil la sexualitatea ei. Pe vremea când era student la medicină, căpătase abilitatea să acţioneze un comutator şi să-şi elimine orice excitaţie sexuală, ba chiar orice interes sexual când lucra cu pacienţi. Toată după-amiaza făcea controale ginecologice la clinică, fără nici un gând necurat, iar apoi, mai târziu,