bălegar şi chirpici, magazii de lemn şi şoproane acoperite cu paie. Avea dreptate Stere, lor ce să le pese? Fiecare cu ale lui… Dacă ai sta să te gândeşti…

Şi îşi aduse aminte de banii cheltuiţi.

Cel puţin avea ce povesti Aglaiei. Că dacă începuseră să se întoarcă cu trăsura acasă, însemna că le merge bine…

 

  • Didina

Trupeşă Didina! Şi-avea o govie, roşie, cărnoasă, numa bună de pupat! Paraschiv picase într-o seară cu ceilalţi în casa ei din Caţavei. Când au deschis uşa, pungaşul rămăsese uluit în prag. Muierea se întorsese, şi el o zări la lumina lămpii. Era înaltă, clădită bine, cu un păr bogat adunat într-un coc la spate.

— Ăsta-i ucenicul nostru! a rostit Bozoncea, şi-a făcut loc lăutarilor cu care veniseră.

— Paraschiv îi zice, a mai adăugat Gheorghe.

Ţiganca a râs scurt, şi cel tânăr i-a văzut dinţii albi, puternici, de iapă. Cu o mână şi-a aşezat o şuviţă de păr, şi sânii ascuţiţi s-au ridicat sub mătasea capotului.

Ucenicul privi odăile scunde de pământ. Pereţii erau acoperiţi cu preşuri, toate furate de mâna Stăpânului. Pe patul lat, ibovnica aşternuse velinţe scumpe şi moi. În fiecare colţ ardea câte o lampă albastră de porţelan, tivită cu nichel pe margini.

Lăutarii îşi scoseseră pălăriile soioase şi se aşezaseră într-un colţ. Bozoncea a destupat sticlele aduse şi s-au aşezat la masă. Ţiganca gătise doi curcani la tavă. Oacă îi împărţise cu mâna lui dibace.

Ucenicul, tot cu ochii pe Didina. Femeia aşeza farfuriile, sorbea vinul scump şi râdea cu ochii în ochii Stăpânului. Şi ce mai priviri avea! Gheorghe a băgat de seamă. Mai la ziuă, când se încurcaseră limbile şi dase o amorţeală peste Nicu-Piele, l-a tras afară, pe prispa de lut a casei.

Era o noapte limpede. Deasupra foşneau frunzele zorelelor căţărate pe pereţii scunzi. Mahalalele Bucureştiului se zăreau într-o parte, cu luminile lor pierdute.

— Îţi place, Paraschive? întrebă codoşul.

— Ce să-mi placă? făcu ăl tânăr pe prostul.

— Didina!

Celălalt tăcu. Din casă se auzea glasul guristului:

 

Foaie verde untdelemn,

Neică, ce dragoste-avem!

Numai din ochi ne vedem,

Altă putere n-avem.

 

Dac-aş avea eu putere,

Te-aş face de-o tabachere,

Tabachere cu capac,

Să te port la sân cu drag.

 

Tabachere de argint,

Amândoi ne-am potrivit,

Şi la ochi şi la sprâncene,

Ca doi porumbei la pene.

 

Tabachere de mărgele,

Să te ţin la sân la piele,

Tabachere de-alpaca,

Tu ai fost gagica mea.

 

Cârcotaşul scoase o ţigară şi-o aprinse. O clipă, flacăra chibritului îi lumină faţa.

— Asta-i haleşte banii şi zilele. Cârpă l-a făcut. Omoară oameni, îşi taie tovarăşii, ei nu i-ar da o palmă. O ţine dragă, gagica lui de inimă. Pentru ea fură, s-o îmbrace. Da muierea, a dracului. Mai dă şi pe de lături. Umblă Bozoncea orb după ginitori, să-i prindă şi să-i scalde-n sânge, dar n-o prinde! Pică la casa ei, la aşternut, noaptea, pe neaşteptate, doar o dovedi-o. Dacă o să cadă starostele, tot de la Didina o să i se tragă…

Sorbi câteva fumuri, cu sete. Paraschiv nu spunea nimic.

— Altfel e băiat cumsecade. Cam iute, când îl şucăreşti. Aşa că să nu-l superi, să nu bage de seamă că-ţi place Didina… Te văd tânăr şi mi-e milă. Bozoncea-i pâinea lui Dumnezeu, până la femeie…

Din casă răzbeau sunetele leneşe ale acordeonului. Tăcuseră toţi.

Pe Gheorghe îl ajunsese băutura. O dată se schimbă. Glasul îi era altfel. Se spovedi:

— Şi când mă gândesc că a lui Sandu a fost întâi…

— Cine?

— Didina. El a scos-o din Cruce, c-avea peştele ei, ehe, era mai tânără! A mierlit Mână-mică doi comisari în noaptea aia. Parcă-l văd. Eu îi strigam: „Nu te lăsa, Sandule!” şi el tăia. Bătaie mare. Veniseră posterele grămadă. Presarii erau în razie. Tocmai atunci îl găsise s-o fure. Oacă ţinea taxiul şi eu i-am păzit fuga. Dracu ştie cum am scăpat… Vocea-i tremura. Scuipă chiştocul ars. Mi-a plăcut şi mie… Da cui nu-i place? Aşa coardă, mai rar. A trăit el ce-a trăit cu ea, a pus Stăpânu ochii pe dânsa. Ce-a făcut, ce-a dres, i-a suflat-o! A vrut Sandu să-l taie pe staroste, au stat supăraţi, s-au mardit, l-a băgat Bozoncea-n spital pe păgubaş, ce, te joci?! Două luni a zăcut. Pe urmă, n-a avut ce face. Tot la el a venit. Acum oftează şi tace. Da eu cred că tot o mai are la inimă. Didina, uite aşa-l fierbe! Nici nu se uită. Muierea se duce cu ăl de are mai multă putere, ţine minte de la mine.

Când să pătrundă în casă, s-a auzit poarta scârţâind. Codoşul s-a uitat. În curte intrase cineva. Când s-a apropiat mai bine, Gheorghe se dumeri. Era Titi Aripă, vărul ibovnicei.

— Cum v-am mirosit eu, puişorule! zise acesta, urcând scările de lemn. Îmi spunea ea mie, inima, că o să dau de voi pe aici…

Era băut atât cât îi stă bine bărbatului, cu chef de petrecere. Se uită la Paraschiv, pe care nu-l cunoştea. Ucenicul îl măsura nepăsător. Noul-sosit era îmbrăcat într-o redingotă şi în pantaloni largi, din stofă reiată. În mână învârtea un baston cu cioc de metal. Părea între două vârste, deşi după felul cum urcase treptele i se simţea încă agerimea.

— Îmi dai voie, spuse vărul Didinei, întinzându-i mâna celui tânăr, sunt Titi Aripă, beau şi pup!

Era vorba lui… Paraschiv îi strânse palma umedă şi moale. Până să se ridice, celălalt intrase în casă.

Rămas singur cu Gheorghe, ucenicul întrebă:

— Da ăsta cine mai e?

Codoşul mormăi ceva neînţeles. După un timp mârâi:

— Un pleşcar. Zice că-i neam de-al Didinei, da mare minune dacă nu-i turnător sau…

Se opri, speriat puţin, privind în jur. Să-l fi auzit Bozoncea, acolo-l lăsa, lat.

— … Cât îl vezi de târnosit, da mor muierile după el…

Se simţea că nu poate să-l sufere şi că i-ar fi sucit gâtul cu dragă inimă la vreo ocazie.

— Parcă cine nu-l cunoaşte?

Şi asta aşa era. Unii ziceau că dă cu cuţitul, că e manglitor, dar nimeni nu putea spune c-a auzit vreodată să fi trecut