prin poliţii, să-l fi lovit pe careva… Se purta bine, îmbrăcat la opt sute şi-un pol, şedea haina pe el ca-n galantar. Călcat, spălat, ţigluit, avea pantofi cu scârţ şi baston. Primăvara îşi punea şal la gât, ca muierile. Un fular alb, de mătase, parfumat tot. Bărbierit, să nu mai vorbim, obrazul lui ca un cur de copil! Şi-avea şi nişte dinţi, numai aur, mureau ţigăncile când râdea, dădea frigu-n ele. Ştia cântece de lume bună, şi zicea că trăieşte cu cucoane pricopsite, mâinile sale, pline de inele. Ghiuluri groase, cu filigran, împletite, aur în degete, să cumperi un cartier cu oameni cu tot. Altfel, cam dus din tinereţe, pe la urechi albise. Când tuşea, scotea o batistă moale, punând-o la gură, băgă şi Paraschiv de seamă când intrară în casă după el.

Bozoncea l-ar fi tăiat de mult, că purta pantofi de hubăr, cu rame cusute şi ştaif înalt, dar îi plăcea de el, de ce spunea şi ce ştia, mai de hatârul Didinei. Beau la cot, se pupau, ca fraţii. Cine s-apropia de Titi Aripă? L-ar fi făcut starostele bucăţele-bucăţele. Avea o dambla: umbla cu flori la rever. Dacă l-ai fi întrebat de ce-are patima asta, ţi-ar fi răspuns că eşti prost. Ciupea muierile de sfârc prin mahala şi le făcea cu ochiul. Crai bătrân, se uitau posacii de bărbaţi după el ca la dracu. N-alegea. Îi plăcea una, o dată o oprea:

— Sărut mâna! zicea, şi-şi scotea pălăria, că purta şi pălărie.

Dacă muierea da să-ntoarcă spatele, să n-o vadă cineva, el o stăpânea cu privirile. Avea nişte ochi albaştri-cenuşii, de lup, parcă ardeau.

— Sunt Titi Aripă, beau şi pup! atât mai spunea.

Umblau muierile după el ca după prescure. Ehe, ce chilomanuri făcuse, cu câte fugise, romane să scrii, nu altceva! Când n-avea ce mai bea, îşi punea hainele amanet şi striga în gura mare:

— Ce-am avut şi ce-am pierdut! În pielea goală m-am născut, ce-i pe mine-i de câştig!

Gheorghe, să nu-l vadă, să nu audă de el, îi dorea moartea. Când intrară în casă, vărul ibovnicei cânta la urechea lui Bozoncea:

 

Spune, lele, spune tu,

Cu cine-ai făcut pruncu?

L-am făcut cu o cătană!

L-am făcut cu o cătană,

Uite-aşa, să-mi fac pomană!

 

Avea o voce muierească, mai afumată de tutun şi stricată de chefuri.

Boturile de porţelan ale lămpilor luminau masa încărcată. Pe jos se răsturnaseră câteva sticle golite. Oacă, ameţit, se urcase pe un scaun şi spunea înduioşat:

— Nu vă uitaţi la mine, da-mi place, fraţilor, ţigancă o fi, treaba ei. Şi o contesă când se scoală din pat are negru sub unghie, ce-mi tot spuneţi mie?! Inima, ea ştie tot, ea iartă tot, ehe…

Ceilalţi râdeau, dându-şi coate:

— A băut pisica oţet!

Guristul se apropiase şi el de staroste şi-i zicea:

 

Nu vreau lume, nu vreau viaţă,

Nu vreau ca să mai trăiesc…

 

Cataroiul muşca paharul. Lăutarul îl aţâţa:

 

Eu stau coardă, la-nchisoare,

Tu cu şuţii prin locale,

La-nchisoarea cu capace,

Unde dezertorii zace.

 

Tu comanzi sticle cu bere,

Eu cu lanţuri de picere,

Tu comanzi sticle-nfundate,

Eu sunt condamnat la moarte…

 

Îi apucase un plâns pe pungaşi şi nu-şi mai ridicau ochii din pahare. Ţiganca şi-a aruncat privirile peste masă şi l-a măsurat pe Paraschiv. Era subţire şi ager. Sub fruntea largă îi luceau doi ochi vii. Îşi freca palmele uşor şi zâmbea. Gura i se strângea în margini răutăcios. Părul moale, castaniu îi cădea într-o parte.

Cel tânăr o privi o clipă şi bău până în fund.

Buzaţii osteniseră, dar nu se lăsau. Începuseră să cânte fără perdea. Iute s-au înveselit manglitorii. Stăpânul şi-a aşezat ibovnica pe genunchi şi-a mai destupat o sticlă. Oacă juca geamparalele pe coate, îşi legase pantofii de şireturi şi-i atârnase de gât. Se răsucea numai în ciorapi, împrejurul mesei, clipind către Sandu, care bătea tactul din palme:

— Aşa! Aşa!

Afară se lumina de ziuă şi numai în casa Didinei mai stăruia lumina lămpilor în toată mahalaua Caţaveiului.

Pungaşii aveau o inimă cum au oamenii cărora viaţa le merge din plin…

•

N-au plecat de acolo decât după trei zile. Paraschiv se uita lacom la ibovnică, ar fi pus-o jos. Nici muierea nu se sfia. Îl privea cu îndrăzneală în ochi, ca şi când i-ar fi spus: „Fă-mi ceva dacă poţi!” Ţigăncii îi plăcea gura ucenicului, tânără şi roşie ca o garoafă, înţelesese că lui Paraschiv i se făcuse de cuţit. Şi-a început să-şi plimbe altfel şoldurile, ca orice muiere ce simte că place.

În seara de despărţire, când să se ducă Stăpânul în judeţ să se ascundă, că umblau poterele pe urma lor, după un timp, Gheorghe i-a făcut semn celui tânăr, că ei mai rămăseseră în casă:

— Hai afară să-l păzim pe Stăpân, că are treabă cu a lui…

Ieşiseră pe prispa joasă a casei. O lumină subţire învelise oraşul.

Peste mahalale, se ridicau fumuri albe şi drepte. Se auzeau câinii Mandravelei hămăind gros şi rar ca o bătaie de tobă.

Paraschiv se întristase. Codoşul scosese de sub şuba lui o sticlă:

— Ia, ucenicule. Linge nişte vin să-ţi treacă…

Celălalt nu spuse nimic. Privea numai curţile pustii.

— Ce-ai nenică, nu ţi-e bine?

Cel tânăr, nimic.

— N-ai potolit destul?

Din casă se auzea zgomotul pantofilor Didinei. Gagica juca de dragul Stăpânului.

— E vesel Bozoncea, are de ce… mai adăugă codoşul.

Pe Paraschiv îl scoteau din sărite cântecul repede şi tocurile muierii, care loveau duşumelele. Ţiganca avea o voce groasă, puternică. Starostele îi însoţea jocul cu bătăi din palme.

— Auzi, auzi… îl aţâţa Gheorghe.

Paraschiv nu se mai gândi la nimic. Ceru sticla şi sorbi. Căldura vinului se risipi repede în tot corpul. În ograda curţii se plimbau doi cocoşi, lovindu-şi aripile. În urma lor rămâneau urme subţiri, două câte două, răşchirate, perechi. Scormoneau praful şi-l spulberau. Bătură din aripi şi cântară. În casă se stinse lampa.

Tăceau.

Deodată se auzi strigătul ţigăncii. I se opri inima lui Paraschiv.

— St! spuse codoşul.

Ţipătul se auzi din nou. Era un geamăt adânc şi dulce.