Ăl bătrân simţi unghiile ucenicului în palmele lui. Tremura tot. Didina îl chema pe nume pe Bozoncea cu acelaşi glas tulburat şi cald. Strigătul ei se ridica, se potolea şi începea din nou. Când îl privi Gheorghe, pezevenghiul avea o faţă încruntată. Îl zgândări:

— Auzi cum nechează…

O duşmănie necunoscută îi cuprinse inima lui Paraschiv. Îi venea să se ridice şi să lovească geamul cu cotul, să-l spargă şi să strângă muierea de gât.

Auziră şi geamătul bărbatului, întărâtat şi furios, plin de bucurie şi de mânie. Şi totul se stinse într-un ţipăt ascuţit.

Cerul era alb. Bătea vântul. Ucenicului îi amorţiseră mâinile. Din casă nu se mai auzea nimic. Paraschiv îşi aminti chipul Didinei, dinţii ei deşi, buzele pline şi părul aspru, aruncat cu mândrie peste umeri când îşi desfăcea cocul în fierbinţeala jocului. Cine ştie cât timp avea să treacă până s-o mai vadă iar?

•

Dimineaţa, la plecare, ibovnica îi clipise mărunt din ochii săi întunecaţi, parcă a înţelegere. Pe urmă, trăsura se depărtase repede. Ucenicul s-a uitat mult după caii care alergau pe drumul de judeţ.

— Ţi s-a urât cu binele, coinac! i-a spus Gheorghe.

Paraschiv a scos o ţigară şi-a aprins-o. Rămăseseră singuri până a doua zi în casa ţigăncii. În odăi mai stăruia duhul femeii duse, un miros muieresc, aţâţător, de parfum şters şi de lucruri încălzite. Pe scaun, atârna o rochie verde, şi pungaşul simţi în clipa aceea că doreşte şi femeia, şi puterea stăpânului ei…

Se ridicaseră şi copiii. Toţi, o ceată. Ăl mai mare era Oprică al lui coana Mariţa, una de da în cărţi şi făcea de dragoste la fetele nemăritate. Arăta lung şi gălbejit. El fura zmeiele ţâncilor şi începuse să bea şi ţuică. Se lăuda că fusese la femei, dar ceilalţi nu-l credeau, pentru că prea n-avea de unde.

Pe urmă, mai deştept se afla Petre al tâmplarului, care făcuse trei clase primare şi ştia şi Crezul. Ăsta se pricepea să arunce sticloanţele şi să facă prăştii. Avea un ciorap plin de bile vopsite. Îl purta legat la brâu de curea. Mai era şi Ene, ştirbul, cu o soră şleampătă şi fraţii lui, toţi copiii lui Spiridon. Apoi ofticioasele de fete ale lui Chirică, de le bătea vântul. Naie al croitorului şi, încolo, de-ăi mici, nebăgaţi în seamă. Plecau împreună şi nu se întorceau până seara.

Colindau mahalalele, pe unde nu-i găseai: la capul Filantropiei, la Tarapana, tocmai la şina Constanţei, sau la gârlă la Herăstrău, de dădeau la peşte.

Înainte mergea Oprică, sorbind dintr-un muc de ţigară, scuipând cu sete. Ăilalţi, după el, trăgând cu prăştiile în vrăbii. Treceau peste grădina oltenilor, săreau gardurile putrede şi de acolo tăiau maidanul până la rampa gropii.

O, frumos mai era primăvara când albea Cuţarida de flori de salcâm! Şi mirosea, mirosea… Da căldura aşa, ca o mângâiere. Copiilor rebegiţi de cu iarnă, ce le mai plăcea!

Se opreau lângă bordeiul lui Grigore şi se aşezau turceşte lângă gunoieri. Haidacii beau ţuică.

— Bun basamac! făcea Tănase, unul de se uita cruciş.

Oprică, cu ochii pe sticla lui.

— Voi luaţi, mă, o gură? se milea gunoierul.

— Luăm, nene.

— Na, mă, da să nu vă-mbătaţi!

Sorbeau câte o înghiţitură, pe rând. Oprică fura încă o sorbitură, striga la ceilalţi şi se ridicau.

— Să-mi aduceţi raci, mă, auziţi voi, că d-aia v-am dat ţuică! striga după ei Tănase.

— Las’ pe mine, râdea înveselit deodată al Mariţei şi cobora malul de pământ al gropii după ceată.

Spre fund era răcoare. De jos, de lângă baltă, cerul se vedea cât un cerc siniliu pe care călătoreau nori albi, destrămaţi. Iarba scurtă, albastră, ca peria. Se apropiau de baltă. Ene şi Petre căutau găini moarte sub măselele de lut. Dacă găseau una, i-o aduceau lui Oprică. El o lega cu o sfoară de un ţăruş înfipt în pământ moale şi arunca mortăciunea în apa putredă. Şedeau aşa cam un ceas, privind lintiţa în care înotau broscoi. Se făcea linişte. Atunci auzeau groapa. Gunoiul luneca tăcut, surd. Li se făcea frică. Nici vrăbii nu mai treceau prin cerul de deasupra. Auzeau numai clipocitul bălţii, molcom şi rar. Spre margini, undele ei se încreţeau şi aduceau la mal cutii ruginite de tablă. Acestea sclipeau în soare ca oglinzile.

În apa murdară se gloteau norii bolovănoşi. Dacă ridicai privirile, îi vedeai îndesându-se peste malurile sălbatice. Căldarea de pământ răsufla tainic. Zgomotul cel mai mic creştea aici, se lovea de şeile albicioase şi venea înapoi. Mirosea a bălegar încins şi a iarbă crudă. Lui Ene îi venea s-o rupă la fugă, dar se ţinea bine. Smulgea limbile proaspete ale măselariţei şi asculta freamătul pipirigului.

— Vi-e frică? întrebă încet Oprică.

— Nu, zicea Petre cu jumătate glas.

— Aici stau hoţii…

Li se ridica părul măciucă la copii.

Ce făcea al Mariţei, ce dregea, că le ştia pe toate. Unii ziceau că-i al lui Florea, unul de hoţea pe unde apuca, de-l făcuse cu cărturăreasa, la tinereţe. Oprică n-avea Dumnezeu, ştia să umble cu şişul. Când îl bătea vreunul mai mare, îi spunea cu dinţii strânşi:

— Vine el nenea de la pârnaie, o să-ţi facă maţele coadă de zmeu!

Era legat cu hoţii Cuţaridei. Le vindea ponturile: de unde să fure cherestea pe Filantropia, găini, rufe de la boieri. Nu bătea drumurile degeaba. Târa ceata după el, să nu-l ia la ochi sergenţii. Dar cu privirea, tot prin curţi. Punea geana pe ceva, noaptea se lăsa la baltă, la căpetenii. Dincolo de apa puturoasă nu călca nimeni. Era numai un stufăriş şi un pustiu de mărăcini, deşi, buboşi vara şi înalţi. Noaptea, sub malurile scobite, ardeau focuri roşii. Nu-i vedeai. Aveau potecile lor ascunse spre marginea sălbatică a gropii.

Lui Oprică îi plăcea să se laude, să bage frica în ăilalţi. Cum îi vedea că ciulesc urechile, arunca vreo vorbă:

— O să vie acu, să vă judece, să vă întrebe…

— Păi să mergem, spunea ştirbul cu inima cât un purice.

— Ce să mergem, trebuie să-i ducem raci lui Tănase, că d-aia ne-a dat ţuică. Şi p-ormă, dacă sunteţi cu mine…

După ce le trecea spaima, Naie întreba:

— Şi cum arată?

— Taci, să n-audă cineva, că moartea-i pe voi!

Pe fetele lui Chirică le treceau năduşelile. Îşi potriveau părul spălăcit, căzut pe ochi, şi