— Spune, nene Oprică, se îndesa Petre, strângând ciorapul cu bile la piept.

— Vă spun, da ce-mi daţi?

— Io ţi-adun chiştoace!

— Io fur bani de la mama…

— Io ţi-aduc ţuică…

— Bine, se învoia ăl mare.

Întâi îi jura pe toţi:

— Să moară mă-ta, Petre, că nu spui la nimeni?

— Să moară!

— Să moară mă-ta, Naie?

— Să moară!

Şi se întorcea către fetele acarului:

— Iar voi, amărâtelor, dacă suflaţi ceva, dă benga-n voi!

Dacă te uitai la el, nu-l bănuiai. Era un băiat bălai, blând după priviri. Avea o voce subţire, de fată, parcă nu mânca decât miercurea. Se scărpina într-una în cap şi mesteca. Dacă era vorba de-o taină, ştia s-o ţină, chit că-l picai cu ceară. Dar copiilor putea să le spună. Ce ştiau ei? Şi, pe urmă, era rost de ţuică, de câte…

Lăsa să treacă o vreme. Ceilalţi, numai ochi.

— Băi, şi mi-adunaţi chiştoace? Şi mi-aduceţi bani şi ţuică?

— Aducem.

— Bine. Atunci bateţi laba cu geambaşul!

Prin apă veneau racii la mortăciune. Îi auzeau cum se înfig în carnea putrezită.

— Sunt nişte huidume de te fărâmă! Fugiţi de la armată, dizertori…

Se strângea carnea pe copii ca la găini.

— Dizertori?

— Da. Au centiroane şi bărbi şi aruncă cuţitul la fix! Unde vrei te găureşte!

— Da-n tine nu dă?

— De ce să dea? râdea al Mariţei. Eu sunt de-ai lor!

— Şi n-au frică de vardişti?

— N-au. Vreo trei şi-au făcut pardesiu de scânduri de pe urma lor.

Copiii nu prea înţelegeau limba păsărească a lui Oprică, dar tăceau din gură.

Al Mariţei se dezlegase la limbă:

— Unuia-i zice Bozoncea, unuia Gheorghe. Şef peste toţi e Bozoncea. A mierlit un comisar şi-a dat multe găuri. L-au dus legat la pârnaie, dar pe drum a rupt lanţurile de la picioare şi de la mâini. Din doi pumni, a pus gardienii jos. Au tras sticleţii-n el, l-au găurit, sită-i făcut, şase gloanţe are-n piele…

Înfricoşătoare poveşti mai ştia Oprică!

•

Găina moartă era plină de raci. Trăgeau sfoara şi-i scoteau unul câte unul. Aveau crustele reci şi cenuşii şi gheare ascuţite. Îi ciupeau de mâini. Petre îi arunca în sacul lui cu gioale. Duceau şi-acasă, la părinţi. Îi fierbeau femeile în ceaune şi se numea că avuseseră carne la masă. Băgau în ei, nu se cunoştea.

Dar până seara mai era timp. De la baltă treceau pe la bordeiul lui moş Leu, să-i vadă armăsarii.

Falnici cai!

Se piteau în dudău pe brânci şi priveau. Animalele aveau o piele lucioasă, cu păr scurt şi aspru, des şi lins. Scuturau din pintenii de piele ai copitelor, alungând muştele cu coada. Aplecau apoi gâturile puternice şi încordate, ascultau cu urechile ciulite şi muşcau nepăsători smocurile proaspete.

Vara jucau rişca pe maidan. Petre le căra toţi gologanii, c-avea un ban cu două luaturi pe care-l arunca la şmecherie. La pălmicică, meşter mare era Naie, iar la peretaş, nu-l întrecea nimeni pe Beghe, unu mai mic, de-i curgea nasul. Se şi băteau câteodată, scoteau bricegele, abia-i despărţeau ăi mari. Erau iuţi de mână, apucau.

Seara plecau spre mahalaua Grantului, la pod, unde ţineau unii brutării. Mirosea încă de departe a jimblă caldă, şi Ene, priceput cum era, grăbea paşii şi se lipea de câte-o tarabă. Fura două pâini negre din ochii negustorilor şi le împărţea cu ceilalţi. Înfulecau lacomi şi de acolo tocmai la piaţă, la Chibrit se opreau, la ciordeală de pepeni, într-o jumătate de ceas, zăreau dughenele de lemn şi şoproanele acoperite cu rogojini, sub care erau adăpostiţi cantalupii.

Copiii se amestecau în zarva pieţei, trăgeau cu ochiul la ţăranii veniţi de la Turnu. Aceştia păzeau grămezile de boşari. Buni de gură, negustorii spintecau bostanii cu cuţitele şi-şi lăudau marfa:

— Ia pepenii, pepenii ca mura! Nu e dulce, nu-l plăteşti! Cincizeci de bani bucata, marfa lu tata!

Târguiau lucrătorii pe capete, lăsau banii în palmele lacome ale ţăranilor.

Ceata ocolea camioanele şi, când le era negustorilor lumea mai dragă, Petre, iute de mână, se prefăcea că încearcă un pepene, doi şi le făcea vânt printre picioare, drept în braţele ştirbului. Până să bage cineva de seamă, băieţii fugeau. Prada o împărţeau sub un gard. Ene tăia boşarii cu şişul lui, felii-felii. Ălora mai mici le dădea ce rămânea: coji muşcate până la margini, seminţele şi fruntea scobită cu bricegele.

Acasă tocmai noaptea ajungeau, mai luau câte o palmă, nu se cunoştea, a doua zi erau la gârlă de dimineaţă. Unii rămâneau fără haine, că veneau sergenţii şi le strângeau ţoalele, trecea vara fără să ştie cum, mai cu arşiţe, mai cu un joc de-a hoţii şi vardiştii, era frumos, nu mai uitau…

•

Toamna, în octombrie, i-a strâns şcoala. Era ordin să nu mai rămână unul acasă, umblaseră învăţătorii din poartă în poartă, îi scriseseră pe toţi după vârstă, într-o condică. Ceferiştii nu prea aveau cu ce să le cumpere ghete şi şorţuri, şi desculţi nu se făcea să-i trimeată să înveţe. Chirică de unde să scoată bani pentru ale lui? Pe lângă casă le ţinea cum putea. Nu trebuia şorţ şi încălţăminte.

— Le dăm noi! făgăduiseră învăţătorii. Numai să vină la şcoală.

Acarul clătina din cap şi mormăia pentru el:

— Le daţi pe dracu, parc-aţi fi niscai pricopsiţi şi voi!

Spiridon avea o liotă de băieţi. Nevastă-sa i-a spălat, i-a dichisit, i-a cârpit şi i-a trimis. Ene nu prea se îndemna. Adică ce să caute la şcoală? Era vremea gutuilor. În grădina oltenilor pomii aveau crăcile pline cu fructe galbene. Degeaba şedeau hapsânii la pândă, tot trebuiau ei, cu Oprică şi cu Petre, să le văduvească averea…

Cât despre al Mariţei şi-al lui Matei, aceştia trecuseră pe lângă şcoală. Se prinsese învăţătura de ei ca apa de gâscă. Când fusese vorba să-i dea la meserie părinţii, fugiseră. Hoţul de Oprică n-avea prea mare bătaie de cap. Dar tâmplarul îl mai lovea pe-al lui!

— Învaţă şi tu, Petre, o treabă! Fă-te, mă, om!

Pe-o ureche-i intra, pe alta-i ieşea. L-a dus o dată legat la meşterul lui, la Obor. Ăsta avea atelier încăpător, scosese calfe multe, priceput, priceput, mulţi îi pupau mâna. Dar ce-a stat Petre? După o săptămână s-a trezit cu el la uşă! Plângea de i se rupea sufletul lui tat-său. Matei ar fi vrut să-l facă şi pe el tâmplar, să înveţe meseria lui, că din asta trăise.