Fier rău, însă. N-a scos-o la capăt nici cu vorba bună, nici cu bătaia… A rămas Petre golan la poarta lui! Se înhăitase rău şi degeaba se căina părintele:

— Mă, o s-ajungi prost! Ai să mori de foame! N-o să se uite nimeni la tine!

Vorbele cădeau ca ploaia în baltă.

Zidarii puseseră bâta pe-ai lor. Învăţătorii îi speriaseră cu amenzile dacă nu-şi trimit copiii la şcoală.

Se golise maidanul.

Nici Ene n-a făcut purici mulţi. Când a fost să-i tundă, a zbughit-o pe fereastră. Dus a fost. A stat fugit o săptămână de frica lui taică-său, dar la şcoală nu s-a mai întors. Spiridon l-a făcut măr, a vrut să-l târâie înapoi la învăţători, n-a fost chip. Băiatului îi plăcea mai mult să hoinărească cu Oprică şi cu Petre la şina Constanţei. Cum să laşi cerul ăla, şi vrăbiile, şi gârla…

•

Când se apropiau sărbătorile, copiii se pregăteau de colinde. La Ajun, femeile desfăţau pernele, şi din feţele peticite făceau traiste pentru covrigi. Aşa era obiceiul. Zidarii veneau devreme acasă cu litra de tescovină şi cu beţe pe care şedeau înşiraţi covrigi cumpăraţi de la negustori.

Ene pleca în ceată, şi ălui mic, lui Beghe, i se făcu de-un Ajun să meargă cu uratul. Mă-sa a scos din dulap o căciulă jupuită şi o nuia.

— Vezi de daţi pe la alde cumătra, şi pe la cuscrul! Să le pupaţi mâna şi să le ziceţi sănătate de la tat-tău!

Băiatul a luat nuiaua, şi-a înnodat mai bine traista după gât, şi-a dat buzna afară. Zăpada scârţâia sub ghete. Se înţelesese de cu ziuă cu ai vecinului, unii mai mici, care abia îl aşteptau. Au pornit apoi, unul după altul, pe poteca albă, bătută de paşii lucrătorilor.

În mahalaua Cuţaridei plecaseră toţi copiii cu colindul. Şi Naie, şi Petre, şi Oprică. La rampă îi lua o frică şi grăbeau paşii. Unii băteau Griviţa, alţii trăgeau spre şina Constanţei. Se auzeau câinii în fundul gropii. Râpile erau îngheţate şi jos şedeau haitele, gata să te sfâşie.

Colinda începea de la croitor. Trecură şi pe la tâmplar, şi pe la Stere. Cârciuma, plină. Zidarii cântau în prăvălia plină de fum. În case, femeile frământau pâini negre. Glasurile copiilor se înfiripară sub geam:

 

Am venit să colindăm,

Domn, Domn, să-nălţăm.

 

În cârciumă se făcu linişte. Parcă se dădu Dumnezeu jos din cer. Lucrătorii se căutară prin buzunare. Stere pofti colindătorii înăuntru. Tilică lăsă cinzecul, întinse cinci lei lui Ene, cârciumarul caută şi el în tejghea. Lina le aduse mere şi covrigi. Beghe şedea cu ochii-n patru, să mai fure ceva. Casa negustorului mirosea a sărbătoare, a aluat şi a vin cu prescure, a miere şi a stafide. Copiii îmbucară din cozonacul pus pe masă de muiere. Era bun. Ei, lacomi, ar mai fi vrut. La plecare, îşi strânseră traistele şi îşi dădură ghionţi.

Pe maidan sticlea lumina nopţii. Vântul spulbera zăpada.

La cumătra, Beghe a găsit lampa stinsă. Au trecut degeaba groapa, la ceferişti. Ocoliră depoul pe nişte uliţe strâmte şi oarbe. Trenurile se auzeau aproape. Printr-un gard de fier, plin de polei, văzură locomotivele negre, învăluite în aburi fierbinţi.

— Ia te uită ce de trenuri! spuse ţâncul vecinului.

Li se făcuse frig, mai muşcară din covrigii strânşi în feţele de pernă şi o luară la fugă, sunând nucile puţine. Plecară pe la alde cuscri. Trecură şina Constanţei înapoi. La casa rudei ardeau lămpile, iar înăuntru se auzeau glasuri vesele, a petrecere. Intrară toţi în curte. Câinele stăpânului se smuci în lanţ, lătră, ar fi muşcat. Ieşi un bărbat, numa-n cămaşă, năduşit.

— Care eşti, mă?

— Beghe, al lui Spiridon! Am venit să colindăm!

— Intră, muceo! făcu omul, potolind dulăul. Haide, că vine gerul de afară…

În casă, masă mare, ca la sărbători. Împrejur, neamurile cuscrului, muieri cu bărbaţii lor. Petreceau cu vinul dinainte.

Copiii se dezmorţiră, priviră ciolanele din farfurii. Începură să cânte:

 

Lerui, ler,

Raza soarelui,

Raza soarelui,

Pe casa săracului…

 

Când terminară, gazda, nevasta rudei, îi puse la masă. Bărbaţii scoaseră câte zece lei, pe care Beghe îi strânse mulţumind.

La plecare zbieră săru’ mâna.

Afară, gerul tăia obrazul. O luară spre Cuţarida. Trecură Griviţa. Prăvăliile aveau geamurile luminate cu becuri galbene şi albastre. Se apropiară şi priviră. Nişte păpuşi îmbrăcate în postav verde, cu câlţi albi pe margini, spânzurau de-o sfoară lungă. Lângă ele, un brad mic, nins cu vată şi împodobit cu sticle, lucea în lumina lumânărilor.

— Ăsta-i Moş Crăciun cu pomu lui, spuse unul din băieţi.

Ceilalţi tăcură şi se uitară mai departe. Vântul le flutura traistele golite, ca pe nişte zmeie. Nucile şi covrigii uscaţi se loviră. Când le-au îngheţat tălpile, se îndurară să plece. Se întoarseră spre câmpul gol. Ochii se umezeau de ger. Pe gene li se aşternu o brumă subţire.

Aproape de cârciumă îi alergară câinii negri ai lui Stere. Mai să le sfâşie pantalonii. La poartă, se despărţiră. Venea şi Ene cu ceata lui. Se bătuseră cu ai ceferiştilor şi le furaseră covrigii, că erau mai mulţi. La ei ardea încă o lampă. Spiridon dormea. Copiii se dădură lângă sobă. Ăl mai mare îl căută pe Beghe în traistă şi mâncară colindeţele.

— Pe unde-ai fost? îl întrebă.

— Pe la alde cuscri. Petreceau cu lăutari şi aveau curcan pe masă şi cozonac!

— Da? făcu Ene, şi mai mâncă un covrig.

Îi era somn. Beghe îi arătă şi banii. Partea lui. Îi împărţiseră pe drum.

— Tot cuscrul ni i-a dat, şi la cârciumar…

Mama lor trebăluia încă.

— Haideţi la culcare, le spuse. E târziu.

Cel mic o întrebă:

— Mamă, adică moşul ăla care dă pe la alţii, de are barbă de câlţi, e adevărat?

— Care?

— Moş Crăciun, de e şi-n cartea de citire…

Muierea se încruntă.

— Fugi de-acilea! Numai la ăi bogaţi nimereşte! Ce să caute la noi? Şi-ar pierde cizmele prin noroaie!

— Copiii spun că dacă laşi ghetele la uşă, dimineaţa le găseşti pline cu jucării…

Femeia oftă. Obrazul îi era supt şi rece. În odăi se simţea frigul de afară. Era ostenită. Ar fi vrut să se culce lângă bărbatul care sforăia în pat. Se răsti la băiat:

— Pune-le şi tu şi du-te la culcare.

Beghe se descălţă. Scormoni zăpada lângă burlan şi aşeză botforii lui,