umflaţi de udătură. Le desfăcu şireturile, să încapă mai multe lucruri, apoi, înainte de a adormi, se închină.

Peste Cuţarida, miezul nopţii căzu greu şi tăios. Se auzea răsufletul gropii. Câinii se încolăceau mai bine, de frig, sub streşini. Tăcerea cuprinsese locul sălbatic. Crăpau pietrele.

Copilul trăgea prin somn mai bine ţolul pe el. Se trezea din când în când şi asculta afară. Spre drumul Griviţei, treceau căruţe. Se auzeau şinele de oţel ale roţilor scrâşnind în zăpadă.

În fund, la baltă, pocneau copcile îngheţate.

•

Prin mahalaua Cuţaridei, Moş Crăciun nu trecuse niciodată. Nu trecu nici de data asta.

Beghe se trezise devreme. Afară se îngâna ziua cu noaptea. Tat-său încă sforăia. Ene, făcut covrig lângă perete, nu se mişca. Copilul, cu inima la gură, deschise uşa şi luă o gheată în mână.

O azvârli.

Nu venise moşul ăl bun. Trecuse câinele şi se uşurase pe şireturi…

 

  • La spovedit

Într-o dimineaţă de vară, unul cu catastif la subsuoară, funcţionar de bună seamă, că avea pălărie de paie şi haine mai bune pe el, a luat mahalaua din poartă-n poartă. Bătea cu un baston, îl lătrau câinii, abia îi potoleau muierile.

— Pentru o sfântă de biserică… spunea, şi îşi muia creionul pe limbă, gata să scrie. Cât vă lasă inima, că n-aveţi păstor şi trebuie să vă facem şi dumneavoastră un lăcaş de închinăciune.

Femeile, cu frica lui Dumnezeu, căutau banii pe după poliţe, pe sub saltele, pe unde-i aveau ascunşi.

— S-a răit lumea, zicea a lui Matei. Poate ne-o vedea Sfântul şi pe noi…

Au dat toate, a lui Gogu, a lui Spiridon, vecinele. Funcţionarul scria în registrul lui, băga piesele de alamă în buzunar, pleca mai departe. La câte o curte a nimerit pe bărbaţi. Ăştia erau ai dracului. Veniţi atunci de la munci de noapte, osteniţi, fără gând la Dumnezeu.

— La ce ne trebuie nouă biserică? Avem una, la domnu Stere. În fiecare zi ne împărtăşim.

Şi râdeau gros, uitându-se unul la altul, cu înţeles. Cel cu registrul se încrunta, închidea cartea cu danii şi pleca.

— Du-te matale singur în rai, rânjea Tănase după el.

Pe la prânz, funcţionarul s-a oprit la jupân, să bea un rachiu. Îl opărise căldura şi osteneala. Avea buzunarele pline de bani. Lucrătorii îşi dădeau coate:

— Până la urmă, tot la biserica noastră a nimerit.

Sifonarul s-a dat aproape. Omul şi-a strâns cărţulia.

— Am auzit că face statul biserică…

— Face.

— Unde?

— Aici, la dumneavoastră.

S-au apropiat şi ceilalţi – fochistul, Tilică, Spiridon.

— Şi unde-o face?

Funcţionarul a scos o hârtie de calc, plină de linii. S-a apropiat şi Stere, el cunoştea la planuri. Actul avea ştampile şi timbre. Sus, scria cu litere mari: CARTIERUL CUŢARIDA, şi liniile acelea închipuiau străzile lor, groapa şi drumul Filantropiei, tot. La mijloc, într-un cerc alb, era desenat locul bisericii. Omul a desfăşurat altă hârtie unde lăcaşul fusese făcut cu de-amănuntul. Le spuse arătând cu degetul:

— Aici or să fie scările, aici stâlpii, altarul, turlele, două turle o să aibă! Costă o mulţime de bani…

— Mare! spuse fochistul.

— Mitropolie face statul!

— Am crescut şi noi, mahala întinsă…

S-au înscris şi ei, Stere cu două sute, ca negustor, ceilalţi cu câte cincizeci de lei. Funcţionarul a plecat după aceea.

— Ar fi bine! zise Spiridon în urma lui. Când îţi moare cineva, trebuie să dai fuga până în Griviţa după popă. Mănânci o pâine până acolo. Crapă românu nespovedit. Nu-l aude şi pe el Dumnezeu. Pe când aşa, îl ai colea pe părintele. Îl aduci, face un maslu, mai botează copiii, e bun la o nuntă.

Dar a trecut anul, şi nici vorbă de biserică. Tot muierile vorbeau:

— O mai face, soro?

— De unde s-o mai facă? Ne-a înşelat calicu…

Alta spunea:

— Costă mult o biserică, ce vorbiţi! Vistierie să ai! Parcă din banii noştri se putea!

Zidarii înjurau în gura mare:

— Ce biserică, mă oameni buni!… Biserică ne trebuie nouă? Mai bine făcea spital, că ne mor copiii de tifos, n-are cine-i îngriji.

Femeile îi ocărau:

— O să vă rămână gura strâmbă, păcătoşilor. Supăraţi pe Dumnezeu.

A trecut iarna şi, prin mai, din capul Filantropiei au sosit vreo douăzeci de căruţe cu nisip şi vreo alte douăzeci cu cărămizi. Până seara, au picat şi nişte meşteri tocmiţi de primărie, cu sculele lor, toţi ţigani, veseli, de-au umplut cârciuma. A doua zi, au ridicat o gheretă de lemn şi-au întins desagii la umbră, aşteptând materialele. Într-o săptămână făcuseră o şosea lată peste maidan pe care alergau camioanele pline de ciment, marmură în bucăţi mari de nu le ridicai, răngi de fier, bile pentru schele, cofraje, şipci, var şi bulumaci. Veniseră şi patru ingineri cu măsurătorile, şi săpătorii s-au apucat să scormone pământul pentru temelie.

Treceau oamenii şi se închinau în faţa locului. Au turnat betonul ca pe-o ciulama şi, în faţa gropilor ce închipuiau forma lăcaşului, mai mulţi preoţi, în frunte cu unul mic de statură, gras şi ochios, cu barbă roşie cum e amarantul, îmbrăcat în odăjdii strălucitoare şi încins cu un brâu, au îngropat o cruce de argint, spre răsărit, unde trebuia să fie altarul, au citit din cărţile sfinte, şi-au sărutat pe rând Sfânta Scriptură.

Toată mahalaua se uita împrejur. Veniseră şi câţiva dregători, în haine negre, primarul, vreo doi comisari, lume aleasă. Oamenii şedeau cu capetele plecate, ascultau vorbele preotului celui mic şi la urmă s-au închinat cu evlavie.

Până iarna au terminat biserica. Salahorii ridicaseră schelele pe măsură ce creşteau zidurile. Cărămizile se îmbucau una în alta, inginerii cercetau cu o aţă întinsă între două cuie şi cu un ochean de lemn, care avea o geană de apă. Dacă zidul nu era drept, ochiul acela se tulbura, fărâmau şi o luau de la capăt. Lucrul mersese greu la început. Venise luna lui cuptor, soarele ardea nemilos pielea zidarilor. Cărau pe scările de lemn pietrişul, despuiaţi până la brâu, strigau la muierile şi copiii de le ajutau, venea noaptea, cădeau răpuşi de oboseală pe grămezile de nisip, dormeau tun până dimineaţa şi, când răsărea soarele, se spălau la pompă cu apă rece şi o luau de la cap.

Făcea treabă şi negustorul. Pe la zece, oamenii trimiteau băieţii după rachiu, tăiau roşii, le sărau, le amestecau cu castraveţi în blidele lor murdare şi mâncau. La prânz, opreau iar lucrul. Ţigăncile deşelate de corvoadă aprindeau