Prin septembrie, ajunseseră la turnuri. Mahalagiii priveau, le creştea inima. Nu-i minţise primăria.

Cărămidarii terminaseră. Într-o săptămână au pus turlele, au bătut tabla deasupra, au potrivit streşini şi burlane, ghiventuri de aramă, s-o împodobească, şi s-au dat jos de pe schele.

Atunci a venit un meşter talian să aşeze marmura la faţă, să îmbrace biserica pe dinafară. Tencuială nu-i trebuia lăcaşului decât pe dinăuntru, unde se pictau sfinţii.

Frumos om, ăsta, meşterul. Înalt şi subţire, cu pielea întunecată şi ochi arzători. Cânta pe limba lui şi nici câinii nu mai lătrau în mahala când începea. Se suia pe schele dimineaţa cu oamenii lui, negri de soare, cu piepturile pline de un păr creţ ca de miel, ţinând în mâini mistrii uşoare şi dălţi de scobit piatra. El cioplea marmura şi pe ceilalţi îi avea de ajutor. Unii legau bucăţile mari, lustruite de lanţurile macaralei, alţii o aşezau pe bile şi el le meşterea. Întâi au potrivit nişte ciubucuri şi flori albe deasupra intrării, împrejurul uşii înalte de stejar negru, pe care puteai să intri călare. Aşterneau un chenar de piatră dreaptă, cu muchii ascuţite, apoi, la mijloc, deasupra, au pus o floare cât omul, cu petale de marmură. Jos, ucenicii lui înveleau stâlpii şi bolţile cu plăci subţiri, lipindu-le cu ipsos, uşor de nici nu se vedea lucrătura. La firide, în margini, unde geamgiii puseseră sticle colorate, să îndulcească lumina, talianu scobea figuri de sfinţi. Lucra cântând cu vocea lui puternică, şi fetele zidarilor se luaseră de gânduri. Oftau lângă cratiţe, mai ieşeau afară să privească. Aşa tablou de bărbat nu mai pomeniseră. A stăpânit meşterul peste Cuţarida. Trei luni cât a aşezat marmura, dormea noaptea mereu în alt pat de muiere. Cum făcea, cum dregea, nu l-au dovedit. Călca şi prin casele ălor măritate.

Doar Gogu a prins-o pe-a lui. O ştia rea de muscă. A pândit-o, s-a nimerit, nu se ştie. Când făcea ea bezele prin ferestre talianului, pică şi omul în uşă. A lăsat-o să se scălâmbăie şi, când i-a dat una, s-a auzit până la bina. O lovi cu mâna lui grea pe faţă şi pe spate şi-o fărâmă în picioare. Ţipa Florica, degeaba, n-avea milă. Au sărit vecinii s-o scape, dar croitorul a pus piciorul în prag şi le-a spus:

— Nu v-amestecaţi! E muierea mea! Cine-mi calcă în curte piere!

Până la prânz, icoană o făcuse! N-o mai cunoşteai. O săturase de talian. O lună zăcuse Florica.

Meşterul tot mai cânta. Trecea spre seară pe sub geamurile fetelor şi nevestelor. Când se aspri timpul isprăvise lucrarea. Şi-a strâns sculele şi-a plecat cu oamenii lui. Multe luni după aceea oftau muierile cu gândul la el…

Biserica era gata pe dinafară. Mai mare dragul să te uiţi! A sădit primăria pomi în jurul ei, a pus piatră, i-a făcut şi popii casă alături, înaltă şi arătoasă, cu scări şi gard de zid.

Primăvara au venit pictorii s-o împodobească. Erau doi tineri cu bărbi şi feţe lungi, osoase, galbeni şi schilavi. Aveau haine peticite şi rupte, murdare de culori. Au deschis uşile, biserica, goală, fără pardoseală, mirosea a tencuială proaspătă şi a var. O umezeală rămasă de cu iarnă se simţea din pereţi. Prin ferestrele turlelor intra lumina veselă a soarelui. Au amestecat vopselele şi s-au suit pe schelele pline de ciment, au întins cu bidinelele zugrăveala până şi-au potrivit cum le plăcea culorile şi s-au apucat să picteze pe Domnul Isus, pe Maica Domnului, raiul şi iadul, evangheliştii, apostolii şi pe Iuda Iscarioteanul, Predica de pe munte, grădina Ghetsimani cu florile ei, şarpele, pe Adam şi Eva, goi, în paradisul lui Dumnezeu, pe Pilat din Pont şi judecata din urmă, îngerii răului şi ai binelui, Maria Magdalena, pe Iov săracul şi chipurile lui Ilie cel cu biciul, Nicolaie, Haralambie de la hram, tot poporul lor din cer. Deasupra, într-un nor albastru, au desenat ochiul Tatălui cu vopsele negre şi verzi, veghind de acolo; semnul Sfintei Treimi îl aşternuseră deasupra altarului, spre răsărit. Tavanul era, tot, o spuză de stele, albe şi roşii, pe o noapte întunecată. Pe pereţi, lângă ferestre, pictorii zugrăviseră pe Sfinţii Părinţi cu schiptrul puterii. Mai la stânga, nu lipsea mitropolitul cu mitra şi cârja lui.

Era o frumuseţe! La isprăvire, au scos schelele, tot lăcaşul mirosea a ulei şi-a vopsea proaspătă. A venit şi preotul de slujise la temelii. Adusese lucrurile în două camioane mari, se uitase la odăile spălate şi dichisite, clătinase mulţumit din cap. Antreprenorul îi dăduse cheile, putea să se aşeze cu preoteasa lui, cu copilul, că avea şi o fată ce se uita uimită împrejur.

Oamenii au sărit să-l ajute la descărcat. Veni Spiridon, veni frizerul, Stere îşi trimise băiatul de prăvălie. Au desfăcut frânghiile, au strigat la căruţaşi, împreună cu preoteasa. Fochistul a cărat dulapurile cu spinarea. Multe lucruri avea sfinţia-sa: scrinuri grele, oglinzi, lămpi, oale, câte alea, o sobă, pat greu de stejar şi şifoniere. Nevastă-sa a pus perdelele la ferestre, a măturat, până seara întinsese preşurile, ştersese praful. Părintele le-a mulţumit. Muierile vorbeau pe la porţi:

— Ce fel de popă o fi ăsta? Are barbă roşie ca Ucigaşul! Şi-i mic de-un metru. Nici n-o să-l vedem după evanghelii!

Popa Metru i-a rămas numele sfinţiei-sale. Şi i se potrivea, ce-i drept!

Până când a citit prima liturghie, popa a bătut mahalaua, s-o înzestreze cu odoare, icoane şi candelabru, că era parohie săracă, de oameni neavuţi.

A luat-o de la pricopsiţi întâi.

Cârciumarul l-a primit în odăile lui, i-a dat un scaun. La uşă îi pupase mâna. Avea o sutană lungă şi neagră şi nişte ghete pline de praf. Obosit, ca după drum, îşi mângâia barba. Lina se învârtea primprejur. Era cinste mare pentru casa lor, să calce la ei pentru prima dată părintele. S-a aşezat şi ea într-un colţ.

— Acum, că suntem vecini, a început Stere, o să ne împăcăm bine.

— Apăi tocmai de aceea am venit la dumneata, că te văd negustor răsărit. M-am gândit să fii pildă pentru sufletele pe care le păstoresc…

El asculta cu respect. Popa o luă cu meşteşug, îi aminti că domnul Isus condamna beţia şi preacurvia, ori meseria lui era să