îndârjească oamenii, pentru că rachiul îi înrăia, de aia se şi deschisese casa Domnului, să amintească păcătoşilor de calea cea bună pe care a umblat mielul lui Dumnezeu. Ori el, ca negustor de băuturi, avea multe păcate. Şi ca să-l mai îmblânzească, spuse în cele din urmă, trebuie să dea ceva pentru biserică, s-o înzestreze.

Înţelesese Stere, degeaba se ostenea părintele. Asta venea tot ca un fel de bir, dar se gândi că nu strică să-şi aducă aminte că omul are numai o viaţă şi că-l aşteaptă lumea cealaltă.

— Bine, părinte, a zis, o să cumpăr icoane şi un rând de odăjdii pentru sfinţia-ta.

Popa a râs mulţumit şi l-a bătut pe umăr.

— Ştiam eu că eşti om de înţeles.

Negustorul a pus apoi masa, să nu plece preotul cu gura uscată din casa lui. Lina a gătit ceva la iuţeală şi a adus şi o ulcică de vin vechi, pus deoparte de bărbat pentru prieteni buni. S-a dezlegat limba părintelui. A început să povestească din tinereţele sale. Era de la ţară, învăţase prin şcoli, luase o preoteasă cu stare. Femeia îl făcuse om. L-a scos din noroaie şi sărăcie. A umblat pe la Mitropolie, pe la cei mari, că şi preoţia avea rangurile ei. Îi dăduseră parohia asta. Venise, n-avea ce face. Era mulţumit că cel puţin slujea într-o biserică nouă şi frumoasă. Mai trebuia să-i ia podoabe, că era golaşă.

— … aşa că n-ar strica să ridici şi o strană lângă altar, încheiase. Când o fi slujbă, duminica, te vede lumea, asculţi cu familia cuvântul Domnului, nu-ţi ia nimeni locul, nu te-nghesuie, împodobeşti în acelaşi timp şi lăcaşul…

— Fac, părinte, a zis Stere.

Şi se gândea cu plăcere că la el în sat numai cei avuţi îşi aveau stranele lor la biserică.

Pe la patru, i-au dat drumul. Cârciumarul l-a păzit de câini până la poartă. Sfinţia-sa s-a oprit apoi şi la alţii. Le-a vorbit că biserica era săracă, apoi cu înţeles, că ar trebui colo o icoană, colo o candelă…

Bărbaţii ascultau în tăcere. Când termina, câte unul dădea din cap:

— De, părinte, noi nu prea dăm prin casa lui Dumnezeu, că avem alţi sfinţi la care ne închinăm. Şi la urma urmelor, fiecare cu ale lui. Dumnezeu cu arhanghelii, noi cu necazurile noastre!

Vorbeau cu păcat şi preotul le-o spunea:

— Putem să lăsăm noi biserica?

— Adică, cum?

— Păi, n-are sfeşnice, n-are preşuri, câte nu-i trebuiesc?!

Bărbaţii îşi mângâiau obrazurile aspre şi răspundeau în dodii:

— Nici noi n-avem multe, şi uite că trăim… Adică dumneata ce-ai vrea să facem?

— Să le cumpărăm, taică…

— Le cumpărăm, dar cu ai cui bani?

Preotul se ridica, mâhnit:

— Văd eu că în casa asta stă Diavolul!

Totuşi, după câteva săptămâni primise nişte sfeşnice de alamă. Stere cumpărase o cădelniţă de argint, o cruce şi o masă pentru altar. Asta în afară de odăjdiile tivite cu cruci, sfinţite, să nu pui mâna pe ele, şi două icoane, poleite, cu rame scumpe…

Cu cei săraci a fost mai uşor. Ei, din ce aveau, din ce n-aveau, tot au adus sfântului lăcaş. Muierile ascundeau banii, înşelau pe bărbaţi şi tot cumpărau ba un antimis, ba un cazan de botez, o cristelniţă pentru mir, preşuri, câte alea…

Când a fost hramul, a venit lume în păr, ba încă şi din alte mahalale. Nu-i mai încăpea locul. Altarul era împodobit, tot, cu icoane, şi lumânările aruncau o lumină roşie, vie, pe pereţii pictaţi în culori întunecate. Mirosea a tămâie şi a zugrăveală proaspătă şi femeile priveau stranele noi, făcute din lemn sculptat, cu îngeri pe margini. Avea Stere una şi alţi trei-patru mai cuprinşi. Fiecare cu numele proprietarului scris pe o placă, bătută pe spătar.

Cârciumarul se îmbrăcase în hainele lui bune. Lina şedea smerită lângă el. Luaseră şi copilul.

Negustorul asculta slujba cântărind din priviri toată bogăţia bisericii, balcoanele ei cu stâlpi de cărămidă şi bolţi aurite, pe care pluteau îngeri pictaţi.

Părintele, mic cum era, călca piatra altarului cu Biblia în mână. A citit din Evanghelia lui Matei. Avea o voce frumoasă, groasă şi plină. Răsunau bolţile. La urmă le-a povestit pilda semănătorului, i-a certat pentru păcatele făcute şi i-a chemat la miruit. Oamenii au trecut pe rând pe sub crucea lui, el le-a lipit beţişorul sfinţit de frunţi, i-a binecuvântat şi s-au dus acasă, fiecare mulţumit şi uşurat.

Dar ce, parcă lumea se schimbă?

Cu timpul, duminica nu mai călcau în biserică decât bătrânii şi femeile.

În săptămâna mare, la trecerea pe sub domnul Cristos, veneau toate babele: baba Aglaia, baba Miţa, baba Tinca, baba Lixandra, baba Marghioala a lui Mială şi alte câteva mai fără nume.

Erau îmbrăcate în negru, în rochiile lor de moarte, cu barişuri pe cap şi cu câte o lumânare în mână. Păşeau iute-iute pe drumul Cuţaridei privind pe furiş în stânga şi-n dreapta. Aduceau în buzunare acatiste în care erau pomenite neamurile, prietenii şi duşmanii, deopotrivă. Nu mâncaseră de cu dimineaţă, pentru că veneau la spovedit şi împărtăşit.

Mahalaua mirosea toată a liliac şi a salcâm. Şi era împrejur un aer bun de primăvară, călduţ, abia încropit, tot ai fi făcut bine şi ai fi râs.

Intrau câte una în biserică, abia urcând treptele de piatră, ajutate de muierile mai tinere sau de copii. Înăuntru era o răcoare plină de fum verde şi un înec de flori. Pe masa lată şi înaltă din faţa altarului zăceau grămezi de zambile albastre şi roz, de liliac mov şi de frunză proaspătă de salcâm. Mai în margini puteau fi văzute şi florile sălbatice ale gropii, aduse de nevoiaşi, crude în lumina subţire, albăstruie a lăcaşului.

Sub bolţile largi de piatră se auzeau corul şi clinchetul cădelniţei preotului. Pe preşurile moi, abia călcau paşii dascălului, care stingea lumânările arse până la coadă, făcând ceara ghemotoc în palmă.

Babele băteau câte trei cruci mari, pravoslavnice, cădeau în genunchi la icoane, rostind îndelung rugăciuni vechi, ştiute numai de ele, sărutau podoabele altarului şi se trăgeau către naos, în umbra stranelor. Ochii lor bătrâni, plini de ape, albi în pânza aceea de lumini amestecate, străluceau mărunt, clipind când şi când.

Baba Miţa se uita împrejur, după ce se mai obişnuise. Îşi vedea vecinele, spăsite toate, ascultând vocea preotului, şi le măsura cu privirea ei aprigă.

Baba Chiriţa, una